Despre arta de a face ceva din nimic sau Despre cinematogragia romaneasca

O definite a postmodernismului spune ca literatura postmoderna (cred ca se poate aplica si la cinematografie) prezinta o zi obijnuita din viata unui om obijnuit.
Moartea domnului lazarescu, 4 3 2, A fost sau n-a fost, Politist Adectiv, Eu cand vreau sa fluier, fluier, filme premiate la Cannes, au povesti de rahat, insa modul in care regizorul le pune in scena e genial.
M-am uitat zilele astea la Lover Boy si am fost dezamagit. In primul rand Catalin Mitulescu incearca succesul cu aceasi echipa de actori: George Pistereanu, Ada Condeescu si Clara Voda. Apoi actiunea are loc cam in aceazi zona, insa de data asta povestea e mult mai proasta si apeleaza la sex si manele ca sa o faca mai autentica. Insa nu i-a reusit. E un film prost, in care au investit prea mult pentru promovare. Am fost dezamagit.
Plus ca regizorii, sau producatirii merg de cele mai multe ori pe aceasi reteta. Boby Paunescu a produs Moartea domnului Lazarescu, si apoi a mers cu aceasi echipa sa faca serialul Lombarzilor 8, iar apoi filmul Francesca. Stii la ce sa te astepti... Cum Radu Munteam merge mereu cu Dragos Bucur.
Pana acum, din tot valul asta de regozori m-a impresionat Cristian Mungiu pentru ca stie sa faca ceva bun: fie ca e vorba de drama, fie ca e comedie. Cristi Puiu m-a dezamagit cu Aurora, film pe care am incercat sa il inteleg. Ok, e vorba despre nimic si din acel nimic incerci sa faci ceva, dar sunt scene care nu au ce cauta, sincer. E o pierdere de timp. Inteleg ca vrei sa surprinzi natura omului de rand, probelele cotidiene din Romania, dar puteai sa scurtezi filmul, totusi 3 ore? Pai in prima ora nu se intampla nimic. Se plimba si se plimba, face dus si are inundatie.
Am trait aceasi senzatie ca la filmul lui Corneliu Porumboiu, Politist, adjectiv. Primise totusi Un Certain Regard, la Cannes, am vrut sa il vad pana la capat, cu toate ca ma plictiseam de muream la scenele in care fuma o tigara intreaga in timp ce bea un ceai, sprijinit de un stalp. Si pana la sfarsit am sperat sa se intaple ceva. Fara de inceput si fara de final. Timp piedut... Poate candva, cand o sa ma invart din nou, in cercuri intelectuale, o sa fiu unul din aceea care a vazut filmul si o sa fiu privit cu alti ochi. Pana atunci, pana nu ii gasesc un scop, e timp pierdut. Am pierdut timpul cu Aurora, pe care criticii il considera un film genial, si regret mai mult decat timpul pierdut cu LoverBoy, ca acolo nu ma asteptam la atat de mult, acolo era curiozitatea: sa vad daca le merge si a doua oara cu aceasi reteta.
Aurora e o incercare nereusita de a face din nimic ceva. Imi pare rau si scriu acest articol ca sa nu va pierdeti trei ore din viata, vazand o poveste proasta despre nimic.
Iar daca Cannes-ul ii da vreun premiu inseamna ca sunt mai prost decat credeam... Sau ca festivalul asta a ajuns o gluma la fel ca premiul Nobel pentru Literatura. Apropos, sincer, cine a putut sa citeasca o carte castigatoare de Nobel in ultimii ani? Eu am incercat, dar m-am lasat balta...
Mi-e dor de un film de Nae Caranfil si as vrea sa vad daca Tudor Giurgiu e genial sau e norocos ca sus-numitii.
Sau Chisu, ce pare il apreciez ca om... trebuie sa vad Ursul
Pe curand...