Miezul noptii in epoca mea de Aur
Astazi la miezul noptii vom trece in noul an. Eu voi trece cu 7 ore mai repede decat familia si prietenii de acasa. Voi fi primul care va simtii mirosul noului an.
Zilele trecute ma apucase melancolia visului din adolescenta. Imi adusesem adinte de visele marete pe care le aveam, de locurile unde ma visam ca o sa ajung, si acum ,a aproape 10 ani, imi dau seama ca nu sunt nimic din ce vroiam atunci sa fiu. Nu sunt trist, pentru ca sunt mandru de unde sunt acum, sunt melancolic...
In liceu mereu ma visam in Perioada Interbelica, coborand pe scarile Universitatii, cu frumoasa si inteligenta mea logodnica, fugint pentru un sfarsit de saptamana la o cabana de piatra si lemn, la munte. Eu eram scriitor, student la Litere, ea era cea mai buna din clasa si vroia sa devina critic literar (e meserie prea indrazneata pentru o femeie, in vremurile alea). Aveam o masina (o masina de epoca ce ne tinea de cald iarna si ne salva de ploi toamna) iar seara de seara ieseam in baruri, discutam cu prietenii mei eruditi despre carti si literatura, ne dezvaluiam persoanajele din viitoarele romane, toate pe muzica anilor. Muzica ce in capul meu era cantata de Loredana. Si toata povestea asta, se intapla sub vocea naratoare a lui Camil Petrescu.
Insa am crescut, si a trebuit sa renunt la vise. Am cerut lui Dumnezeu sa imi taie aripile cu care zburam atat de sus, si sa ma lase sa vad cum e langa muritori. Eram un singuratic si imi doream altceva. M-am obijnuit apoi aici, printre muzica pop-corn, am renuntat la scris literatura si mi-am facut blog. O parte din Horea acela interbelic inca exista in mine, alaturi de copilul din mine si de celalalte personaje ce ma definesc. Din cand in cand, tipa ca ii e foame de cultura, tipa atunci cand ma mediocrizez mai mult ca nicioadata.
Si dupa de a tipat saptamana trecuta, am inceput sa citesc niste ziare online si articole destepte (de la Dilema, pana la blgoguri de oameni destepti). Asa am dat de un top al filmelor facut de criticii romani, asa am dat de Midnight in Paris. Am vrut sa il vad pentru ca e scris si regizat de Woody Allen.
Filmul a picat manusa pe starea mea, stare pe care am descris-o in prima parte a blgoului. Asa ca il urasc! Il urasc ca e film, si ca nu e adevarat, il urasc ca eu nu o pot tranii niciodata ce a trait el. Si trebuie sa vad Parisul!
In 2013, cand ma inorc acasa o sa vad Parisul...
Pentru toti cei care iubesc vremurile de mult uitate, pentru toti melancolicii, filmul asta e despre noi... A devenit unul din filmele mele preferate, cu toate ca nu imi place de Owen Wilson. Un lucru interesant e ca prima doamna a Frantei are un rol micut in film.
Pe curand...
Zilele trecute ma apucase melancolia visului din adolescenta. Imi adusesem adinte de visele marete pe care le aveam, de locurile unde ma visam ca o sa ajung, si acum ,a aproape 10 ani, imi dau seama ca nu sunt nimic din ce vroiam atunci sa fiu. Nu sunt trist, pentru ca sunt mandru de unde sunt acum, sunt melancolic...
In liceu mereu ma visam in Perioada Interbelica, coborand pe scarile Universitatii, cu frumoasa si inteligenta mea logodnica, fugint pentru un sfarsit de saptamana la o cabana de piatra si lemn, la munte. Eu eram scriitor, student la Litere, ea era cea mai buna din clasa si vroia sa devina critic literar (e meserie prea indrazneata pentru o femeie, in vremurile alea). Aveam o masina (o masina de epoca ce ne tinea de cald iarna si ne salva de ploi toamna) iar seara de seara ieseam in baruri, discutam cu prietenii mei eruditi despre carti si literatura, ne dezvaluiam persoanajele din viitoarele romane, toate pe muzica anilor. Muzica ce in capul meu era cantata de Loredana. Si toata povestea asta, se intapla sub vocea naratoare a lui Camil Petrescu.
Insa am crescut, si a trebuit sa renunt la vise. Am cerut lui Dumnezeu sa imi taie aripile cu care zburam atat de sus, si sa ma lase sa vad cum e langa muritori. Eram un singuratic si imi doream altceva. M-am obijnuit apoi aici, printre muzica pop-corn, am renuntat la scris literatura si mi-am facut blog. O parte din Horea acela interbelic inca exista in mine, alaturi de copilul din mine si de celalalte personaje ce ma definesc. Din cand in cand, tipa ca ii e foame de cultura, tipa atunci cand ma mediocrizez mai mult ca nicioadata.
Si dupa de a tipat saptamana trecuta, am inceput sa citesc niste ziare online si articole destepte (de la Dilema, pana la blgoguri de oameni destepti). Asa am dat de un top al filmelor facut de criticii romani, asa am dat de Midnight in Paris. Am vrut sa il vad pentru ca e scris si regizat de Woody Allen.Filmul a picat manusa pe starea mea, stare pe care am descris-o in prima parte a blgoului. Asa ca il urasc! Il urasc ca e film, si ca nu e adevarat, il urasc ca eu nu o pot tranii niciodata ce a trait el. Si trebuie sa vad Parisul!
In 2013, cand ma inorc acasa o sa vad Parisul...
Pentru toti cei care iubesc vremurile de mult uitate, pentru toti melancolicii, filmul asta e despre noi... A devenit unul din filmele mele preferate, cu toate ca nu imi place de Owen Wilson. Un lucru interesant e ca prima doamna a Frantei are un rol micut in film.
Pe curand...
Comentarii
Trimiteți un comentariu