Na, ca se poate

Afara e un aer dens si greu de respirat. Ploaia parca abia reunește sa il strabata iar lumea se îndreaptă agale spre gara. Cât strabat gara sa ajung la peron, aerul condiționat ma pacaleste si ma face sa uit de ce e afara. Pe peron e si mai cald. Simt ca ma sufoc. Cinci minute si vine trenul.

Inauntru e racoare. Încerc totuși sa ma feresc de aerul condiționat pentru ca de ceva timp ma joc de-a va-ti ascunselea cu o raceala. Nu ma simt bine, prin pori odată cu traspiratia iese si energia. Ma sprijin de ușa si ma uit in jur. E un loc liber lângă o batrana. Oricât de rău mi-ar fi, tot nu ma asta lângă ea. Am observat ca batranilor nu le place compania unui străin si nu vreau priviri atintite spre mine. Insa observ acea privire cu toate ca stau cuminte in coltul meu. Ma uit spre ea si o vad ca imi zâmbeste. Ma îndeamnă sa stau lângă ea si o refuz elegant. Atunci imi spune in engleza ca e liber si mai bine stau jos pentru ca sunt palid. 

Nu ma așteptam la așa o reacție ai pentru ca a insistat, ma asez. Imi scot kindle-ul si dau sa citesc. Arunca un ochi si ma întreabă de unde sunt. De aici începe o discuție plăcută despre străini si japonezi si aflu ca a fost profesoara de engleza la un liceu. 

Trenul operate in statie. Isi cere scuze pentru ca trebuie sa plece. Aici coboară. Ii zâmbesc si ii urez o zi buna. Imi zambeste si imi imi urmează bafta in viața. 

Pe curând...