Dupa dealuri

Dupa cum va spuneam acum o saptamana, am citit romanul non-fictiune despre cazul Tanacu. Totul a fost intr-o conjuctura in care vroiam sa vad filmul, nu il gaseam (e greu sa gasesti un film romanesc, se vede ca suntem hackeri buni, ca ne noi nu ne fura nimeni - noroc de rusi), asa ca imi cumparasem cartea. Insa in aceasi perioada am gasit si filmul, l-am impartit cu prietenii mei de aici, toti il vazusera si il laudau iar eu eram cu cartea.
Sincer, imi pare bine ca am citit cartea inainte. Ceea ce ma deranjeza e ca am citit toate articolele acelea in care fie scriitoare il acuza pe Mungiu de plagiat, fie il lauda ca i-a urmarit indeaproape cartea, fie ca spune ca nu se uita la film, fie spune ca e bun. Cine stie unde e adevarul? La cum inventeaza presa la noi... Ideea e ca in film, cu toate ca numele personajelor sunt diferite fata de numele reale ale persoaneleor implicat, cu toate ca au schimbat numele manastirii, pasaje intregi de dialoguri sunt identice.
Fiind un film artistic Mungiu (care are o sclipire de geniu) a pus accent pe anumite scene, a modificat usor firule evenimentelor (ca sa faca povestea mai dramatica) si a ascuns anumite lucruri. In carte nu am simtit niciodata ca intre cele doua fete ar exista niste sentimente homosexuale, insa in film am simtit asta.
Fetele merita premiul Cannes pe care l-au primit. Joaca genial amandoua, eu asa actrite bune nu am mai vazut de mult timp. Iar Crsitina Flutur are o moaca, zici ca e copil de la casa de copii.

Ca cititi sau nu cartea, eu va recomand filmul. E una din capodoperele cinematografiei romanesti contemporane, si sper sa castige Oscarul pentru film strain.
Pe curand...