Utopia somnului

Corpul mi-e amorțit și durerea parca vin dincolo de mușchi,  dincolo de oase,  din măduva.  Capul e greu și nu am băut deloc.  E încă întuneric și alarma suna bezmetic.  As vrea sa o pun pe amanare 15 minute,  insa o pacla groasa mi-e pusa pe ochi și nu vad unde apăs pe display-ul ecranului telefonululi.  Sa sun la 5, la 10 sau la 15 minute.  Nu am idee.  O sa ma uit la ceas atunci.  Pana una alta,  sa ma mai bucur de lunea somnului.  Acolo sunt fericit,  nu sunt singur și nu am temeri.  Acolo nu îmi face nimeni rău.  Acolo nu ma doare. 
As vrea sa rămân mereu în lumea asta.  De aceea seara iau un pumn de pastile de dormit fără sa îmi pese ca e mult peste doza zilnica recomandata.  Trăiesc ca să ajungă seara și sa dorm.  Ca asa nu e suspect.  Nimeni nu ar bănui ca ceva cu mine.  Oricum nu ii pasa nimănui. 
Sunt confuz și regret toate deciziile luate în ultimile luni.  Singurul lucru bun e patul în care dorm.  E mai confortabil decât ultimul... 

Dar ma ridic in capul oarelor, pun picoarele pe parchetul rece, ma imping in maini si ma ridic. Incepe o noua zi. Apa la incalzit pentru apa calda cu lamaie, ibricul la fiert pentru cafea, ma spal pe fata, pe dinti, imi fac freza, mananc, ma gandesc cu ce ma imbrac, pun cafeaua in termos, ma imbrac, pornesc masina, iau o gura de cafea si plec. Numar orele pana la somn. Mai trece o zi...

Pe curand...