sâmbătă, 31 august 2013

Cafeneaua Cat's Cradle

Pe la mijlocul saptamanii, am ajuns pe la Universitate cu gandul de a vedea cele doua muzee din incinta campusului. E rusinos ca am invatat doi ani la Waseda si nu am vazut cele dou muzee. Insa am avut parte de o surpriza neplacuta, cand am vazut ca pe durata vacantei muzeele erau inchise. Reveniti in septembrie. Ok, revenim... Asa ca ne-am asezat pe o bancuta si am inceput sa cautam alte muzee in zona. Vroiam sa vedem ceva mai de nisa, un altfel de muzeu. Am gasit unul de jucarii. Suna bine dar era intrarea prea scumpa, am vazut apoi unul al pompierilor, ok - suna bine. Insa R si-a adus aminte de muzeul Sarii si Tutunului despre care citise in presa ca se inchide de la 2 sepembrie. Asa ca an decis sa il vedem pe acela.
Insa era ora pranzului si am decis sa manacam inainte sa plecam. Si cum pe langa universitate e plin de resturante aveam de unde alege.  Din nou, R, a venit cu ideea minunata de a merge la Cat's Cadle, o cafenea-restaturant unde mersesera ei odata fara mine si unde imi tot promisesera ei ca ma duc. Acum era momentul.
Trecusem pe langa cafeneaua asta de cateva ori bune insa niciodata nu m-am gandit sa intru inauntru. Poate din cauza usii masive de sticla sau din cauza numelui. Eu nu sunt fan pisici si asta pentru ca sunt alergic la parul lor. Si la cum ii stiu pe japonezi, mi-am zis ca e o cafenea din aceea cu pisici si cateva carti.
In momentul in care am intrat inauntru a fost dragoste la prima vedere. E ceea ce consider eu cafeneaua ideala, cafeneaua pe care vreau s-o deschid si eu candva. Un perete lung plin de carti de sus pana jos, un barulet mic si cateva mese. Fiecare masa avea un altfel de scaun sau fotoliu. Mobilierul parea vechi si cu parat de la mana a doua, amintindu-mi mult de apartamentul de pe George Apostu, unde am copilarit - adica mobila din aceea din anii '60-'70.

vineri, 30 august 2013

Piata de peste si gradina Hama-rikyu

Unul din locurile ce trebuie vazute in Tokyo e piata de peste: Tsukiji Market. Orice ghid citesti vezi scris negru pe alb ca acest loc nu trebuie ratat. E totusi cea mai mare piata de peste din lume. Tocmai din acest motiv am vrut si eu sa il vad pana sa plec si am descoperit ca  multa lume asculta de ghid. Marti dimineata, la 9:05 eram in statia de metrou de sup piata. Mirosul de peste se simtea puternic si trei seferturi din cei ce coborasera din metrou odata cu mine, erau straini.

De la iesirea din gara esti primit de niste politisiti ce dirijeza traficul ce iti dau un pliant scris in 5 limbi (japoneza, chinea, coreana, engleza si rusa) prin care se spala pe maine cu tine. Ti se explica frumos ca piata nu a fost gandita ca un loc de vizitat. Ca lumea de acolo lucreaza asa ca nu trebuie sa ii deranjezi. Te anunta ca e trafic intens ca e posibil sa dea o masina peste tine si ca nu ai voie sa intri in grup mai mare de 4 persoane. Cu astea spuse, Guvernul Metropolitan nu isi asuma responsabilitatea.

joi, 29 august 2013

Somon cu sos de iaurt si usturoi

M-am mutat din camin, odata, apoi nu mai merg la scoala. Schimbarile din jurul meu m-au cam obosit si cu toate ca acum am parte de o bucatarie de trei ori mai mare decat cea din camin (dar mult mai mica decat o bucatarie de acasa) nu prea m-am apropiat de masina de gatit, pana duminica seara cand mi-am facut curaj sa gatesc o reteta de-a lui Bucatarel, pentru mine si el.
Reteta originala era un pic mai complexa, eu am gatit o varianta simplificata pentru ca nu am avut toate inredientele necesare.
Pentru reteta am folisit trei bucati de somon, iaurt, trei catei de usturoi, zeama de la jumatate de lamaie, sare, piper, ulei de gatit (ullei de canola - asta este uleiul folosit la gatit in Japonia) si ulei de masline.

miercuri, 28 august 2013

Marele Gatsby

Da, sa-mi fie rusine ca nu am citit romanul asta pana acum. Asa mi-a zis mama. Insa nu mi-e rusine pentru ca pana acum am citit alte romane celebre, si timpul lui Gatsby a venit abia acum.
Am ramas surprins ca descopar ca Marele Gatsby e un roman atat de micut. Ma asteptam sa fie mai lung si mai stufos, insa intr-o dupamasa cand am luat o pauza de la curatenie si m-am afundat in lectura, am citit jumatate din roman. Iar apoi, in tren, in drumul de la noua locuita la cea veche (40 de minute) am citit a doua jumatate.
Insa apoi m-am gandit bine de ce acest roman a fost ecranizat de atatea ori si de ce a lasat asa o amprenta asupra lumii. E bine scris, e scris ca un film, e ca un scenariu bun ce cere o ecranizare. In timp ce citesti, in minte ti se cladesc imagini ce devin din ce in ce mai complexe si parca totul devine atat de clar incat poti priecta filmul in minte la nesfarsit. Uneori nu e nevoie de pagini intregi de descrieri, de capitole lungi in care sa creezi situatii si dialoguri ce ajuta la cladirea unui personaj sau a unei lumi. Uneori cateva cuvinte sunt destul pentru a face o radigrafie a societatii. In cazul de fata F. Scott Fizgerald a realizat o frumoasa imagine a americii interbelice, a luptei pentru bani, faima, a vietii stralucitoare pe care altii o au si la care viseaza multi.
Recomand romanul tuturor pentru ca e un clasic ce nu trebuie ratat. Acum pot si eu sa vad filmele in pace.
Pe curand...

marți, 27 august 2013

Si am mai incheiat un capitol...

Vineri m-am mutat din camin. Contractul imi expirase de miercuri, insa am reusit sa mai stau cateva zile, pana la bursa, sa reusesc sa platesc o ultima factura si sa imi car toate lucrurile. Am inceput sa mut de joi, cand am crezut ca trimit ultimul pachet acasa. Spun ca ma crezut pentru ca am realizat ca jumatate din lucrurile pe care vroiam sa le trimit nu au incaput. Apoi cu ajutor de la R, am carat trei valize, geanta de laptop, un ghiozdan si o geanta plina de lucruri. Am revenit vineri sa ma decazez si sa mai car o valiza.
Momentul despartirii a fost destul de emotionant pentru ca mama de camin a inceput sa planga, spunandu-mi ca o sa-i lipsesc. Mi-a promis ca peste trei ani o sa viziteze Romania, asa ca am facut schimb de informatii. Sa fiu sincer, o sa-mi lipseasca si mie. Mi-au intrat la suflet, sunt oameni buni si inimosi ce s-au purtat frumos cu mine. Nu o sa uit cum m-au indopat cu ciocolata, biscuiti si fructe ori de cate ori aveau ceva in casa sau excursia pe care au organizat-o in cinstea mea.

luni, 26 august 2013

Povesti de "hair salon" sau cum ramai marcat pe viata de gara din Bacau

Ziua de bursa e cea mai fericita zi din luna. E ziua in care spargi banii fara sa te gandesti daca la sfarsatiul lunii o sa faci foamea din nou. Asa s-a intampla si joi, cand a intrat bursa pe august. Am trimis un pachet acasa, am platit o ultima facura in camin, am mancat sushi la pranz si m-am tuns. Am fost din nou la salonul la care m-am tuns ultima data. Am fost intampinat de o domnisoara frumoasa, blonda cu un zambet mare ce m-a intrebat daca vorbesc japoneza. Zambind si eu, i-am zis ca nu, insa ultima data cand am fost acolo ne-am descurcat asa. I-am aratat cardul de membru si si-a adus aminte, ca data trecuta a sunat-o sefa sa o cheme la serviciu pentru mine. Chipurile ea e singra ce vorbeste engleza, dar nu prea. Se alinta, engleza ei era buna.
Dupa ce am fost servit cu o cafea si mi s-a pus un brat de reviste cu frizuri in brate, am ajuns la trei pe care le vroiam combinate. Imi place fata de la una, spatele de la alta si lateralele de la alta. O bagasem in ceata dar am impacat-o usor cu o poza de pe facebook.

duminică, 25 august 2013

Seri cu filme romanesti

Saptamana trecuta, ca am vrut sau nu, am stat mai mult in casa. Si pentru ca aveam timp de pierdut si pentru ca ochii nu erau atat de puternici incat sa pot sa citesc, m-am tot uitat la filme. Am reusit sa vad filme pe care nu le vazusem si pe care imi doream sa le vad, in deosebi o mana de filme romanesti.
Pozitia copilului era filmul pe care il asteptam de cand a castigat Ursul de Aur. In Romania a rulat de mult, iar in Japonia ajunge dupa ce plec eu. Noroc ca l-au dat pe HBO ca asa a aparut si online. Luminita Gheorghiu e geniala iar pe langa ea Ilinca Goia mi-a placut mult de tot. Pe Bogdan Dumitrache nu pot sa-l inghit. Mi se pare prea dur in exprimare si nu exprima nimic in trasaturile fetei.
Sa fim sinceri si sa recunoastem ca filmele romanesti nu sunt pentru toata lumea. Daca ai mintea de 16 ani si ultima carte citita din placere a fost Amintiri din Copilarie, nu o sa-ti placa un film european si in special unul romanesc decat daca e facut de PRO si e cu manele si injurauri. Din pacate ne-am obisnuit cu blockbusterele americane si nu suntem obisnuiti cu altceva. Valul romanesc vine cu un alt fel de film, ce pune accept pe actor ce scoate din mocirla poveste banala. Filmele noastre nu sunt cu actiune ci cu emotii.
Eu sper mult ca Pozitia Copilului sa ia Oscarul pentru Film Strain. Merita.

sâmbătă, 24 august 2013

Vulturi... de casa

In urma cu aproape doua saptamani, pe cand ma duceam in excursia pregatita de cei din camin, cadou de ramas bun, am trecut pe langa curtea unei case cand am ramas blocat. In interior, pe un parapet erau doi vulturi ce au inceput sa isi intinda aripile si sa se agite cand ne-au vazut. Dupa ce mi-am revenit un pic din soc si am realizat ce vad, am vrut sa le fac o poza insa seful de camin nu m-a lasat, spunand ca nu e ok sa fotografiezi in curtea omului. Ok, dar fotografiam din strada (domeniu public) si el era cel ce nu avea gard pe o distanta de un metru, fix cat sa fotografiezi vulturii aia perfect. Dar daca nu m-a lasat, am lasat-o si eu balta.
Am uitat complet de povestea asta cu vulturii, pana cand, cateva zile mai tarziu i-am vazut zburand in cercuri deasupra caminului. M-am intrebat daca sunt liberi sau daca le dau drumul din cand in cand si m-am hotarat ca a doua zi sa caut straduta unde i-am vazut si sa ii fotografiez.
Zis si facut, insa cand am ajuns acolo, era cineva in curte ce mi-a zis sa nu fac poza. Am revenit apoi dupa doua zile si vulturii nu mai erau. M-am intrebat apoi daca nu cumva am visat sau daca nu m-au inselat privirea si acei doi vulturi erau cumva vreo doua ciori din alea mari.
Insa zilele trecute m-am dus din nou acolo si i-am vazut. Pentru ca au inceput sa se agite si sa dea din aripi si pentru ca nu stiam exact daca sunt legati sau nu si daca cumva o sa ma zobare si o sa ma ciuguleasca in cap.
Eu stau si ma intreb de ce ai avea ca animal de companie doi vulturi si de ce?
Pe curand...

vineri, 23 august 2013

Arhitecti vs Ingineri constructori

Iti poti da seama cu usurinta de nivelul de dezvoltare economica dar si de nivelul de cultura al unei tari, din arhitectura oraselor. In orasele mari ale lumii vezi la fiecare colt cate o cladire interesanta si te intrebi de ce ei pot si noi nu?
La noi exista o lupta tamplita de orgolii intre arhitecti si ingineri constuctori. Arhitectii viseaza la cai veri pe pereti (conform inginerilor) iar inginerii sunt prea lenesi ca sa iasa din zona de confort (asa spun arhitectii). Eu am o mana de prieteni arhitecti pe care ii respect mult si cred ca lupta asta e tampita. Adevarul e undeva la mijloc, insa se poate lucra la munca in echipa.
Am avut odata un curs la care a venit un asistent pentru ca proful era pleca din tara. Domnul asistent s-a gandit ca in doua ore  sa se laude cu ce a proiectat el in viata lui de proiectant. Pe langa o ferma, o fabrica de bere, un bloc si o cladire de birouri, nenea ne-a aratat o casa. Mandru nevoie mare ne-a spus ca acea casa futurista (un cub) trebuia sa fie initial o sfera. Insa el l-a convins pe propietar sa schime proiectul si sa-l faca cub, ca e mai usor de realizat si mai ieftin. WTF????? De ce? Cuburi avem mostenire de la Ceausescu. Vrem si noi sfere ca la altii!
Cica nu se poate, dom'le ca noi avem cutremure. Arhitectii de la noi se viseaza Santiago Calatrava, insa ala proiecteza numai acolo unde nu sunt cutremure.  Repet, adevarul e undeva la mijloc. Ok, dragi profesori de la arhitectura, aratati la studenti mai multe realizari ale arhitectilor japonezi, si mai putini spanioli si francezi. Dragi ingineri, veniti un pic in Japonia sa vedeti ca aici se poate. Si asta au cutremure adevarate, nu besini exagerate bombastic de presa romaneasca si mai au si teren prost de fundare - moale si lichefiabil, teren de care noi suntem scutiti ca traim pe batrana Europa cu teren bun si stabil.
Hai sa nu mai visam deschideri mari si stalpi subtiri ci sa invatam sa ascundem structurile de rezistenta in opere de arta si hai sa iesim un pic din sintagma: Nu se poate. Ca se poate.

joi, 22 august 2013

Labirintul destinului

Labirintul destinului (jap: Manji, eng: Quickstand) este un roman scris de Tanizaki Junichiro intre 1928 si 1930 si publicat in episoade in revista Kaizo. La noi romanul a fost publicat de Editura Trei, intr-o traducere de Roman Pasca.
Manji () este denumirea japoneza pentru svastica. Posibil ca multi dintre voi nu stiu dar svastica, este in primul rand un simbol budist ce a fost apoi preluat de nazisti. In majoritatea templelor pe care le-am vazut svastica budista este orientat invers decat cea nazista, aceasta fiind numita Sausvastica. Simbolistica numelui acestui roman este dat de cele patru brate ale simbolului, ce vrobeste despre relatia bisexuala in 4 ce este tema principala a romanului.
Cartea mi-a dat din nou ierarhiile litereare peste cap, ajungand undeva in topul celor mai bune romane japoneze citite da si in topul tuturor cartilor citite.
Romanul e scris atat de cursiv (aici e si meritul lui Roman ca l-a tradus atat de bine) si actiunea se construieste usor si treptat incat ti-e greu sa il lasi din mana. Pe intreaga lectura am avut impresia ca sunt la Kabuki (teatru traditional japonez) si asta din cauza subiectului usor imoral dar si al perioadei in care se desfasoara actiunea.
Despre actiune nu va spun prea mult, pentru ca va las sa descoperiti voi romanul. Povestea o are ca naratoare pe Sonoko o tanara din Osaka ce isi povesteste viata din momentul in care a cunoscut-o pe Mitsuko o frumoasa tanara ce urmeaza sa-i schimbe viata.
Eu am avut nevoie de o pauza de cateva zile ca sa diger si sa filtrez romanul. E una din acele carti care te marcheaza si iti ajunge la suflet.
Pe curand... 

miercuri, 21 august 2013

Metabolismul in arhitectura

Japonia de dupa cel de-Al Doilea Razboi Monial a fost o Japonie in reconstructie, plina de idei si deschisa la noi concepte. Atunci s-a nascut metabolismul, o miscare in arhitectura promovata de niste arhitecti tineri, in frunte cu Kenzo Tange
Planul lui Kenzo Tanage pentru Tokyo Bay
Definitia metabolismului, din manifestul arhitectilor, suna cam asa: "Lumea metabolismului este descrisa ca lupta de a mentine celulele vii. Arhitectii trebuie sa proiecteze si sa isi exiprime creatiile in acest fel - orasul e organismul si cladirile sunt celulele ce il formeaza." Arhitectii credeau ca in orasul viitorului, cladirile nu sunt statice, ci dinamice si se pot modifica ca niste celule vii, de aceea in constructia cladirilor au fost folosite elemente prefabricate ce pot fi inlocuite in timp. Manifestul miscarii a fost pregatit pentru conferinta: Tokyo World Design din 1960 de o tinerii ahitcti, prin patru lucrari numite:  Ocean City,  Space City, Towards Group Form, si Material and Man. Atunci, prin proiecte desenate, lumea a putut sa inteleaga si sa adopte
acest nou concept.
Unele planuri urbane Metaboliste, cum ar fi orașe spațiale și suspendat, peisaje urbane, au fost atat de futuriste ca acestea nu au fost realizate în totalitate. În cadrul conferinței 1960 Tokyo, Kenzo Tange  a prezentat planul său teoretic pentru a crea un oraș plutitor în Golful Tokyo. În 1961, proiectul "Orasul Helix" a fost soluția bio-chimica-ADN-ul metabolic al lui  Kisho Kurokawa pentru urbanism. În această perioadă , arhitecți teoreticieni din SUA, de asemenea, au  expus pe larg: Anne Tyng cu- City Tower si Friedrich St.Florian cu " 300-story Vertical City".
Metabolismul s-a stins usor dupa Conferinta Internationala de la Osaka. In 10 ani se construisera destul cladiri dupa acest principiul si arhicectii incepusera sa isi dezvolte un propriu stil asa ca fiecare a luat-o pe drumul sau, redenumindu-si stilul din Metabolism, Ogranic - adica pastrand doar cateva din elementele de baza ale Metabolismului dar incetand sa lupre cu conceptele si sa proiecteze mai mult pentru prezent si nu pentru viitor.

marți, 20 august 2013

Melancolie

Timp de doi ani, aproape fara intreupere, de luni pana vineri, am fost la scoala. Incepusem sa urasc laboratorul ala infect si coltul ala in care stateam. Nu stiam cum sa fac sa imi termin treaba mai repede si sa plec inapoi acasa sau prin oras.
Dupa doua saptamani in care nu prea am fost la scoala, luni m-am intors pentru ultima data, oficial. Am ajuns pe la 10 si un sfert si am inceput sa imi curat biroul. Am aruncat toate hartiile adunate, am sters tot ce era personal in calcuator, am curatat istoria browserului si am sters praful. La final era doar un birou gol si rece. Nimic nu mai spunea ca acolo mi-am petrecut doi ani din viata.

luni, 19 august 2013

Pui cu rosii si praz

Am pornit la drum cu ideea de a face o mancarica de ceapa, ce la supermarket s-a transformat in mancarica de praz, ce a ajuns sa fie un pui cu rosii si praz - pentru ca am folosit mai multe rosii decat praz. Insa rezultatul a fos de exceptie, chiar imi era dor de un pui cu rosii.
Reteta e foarte simpla, am folosit un piept de pui pe care l-am taiat bucatele cat o imbucatura si pe care l-am condimentat cu sare, piper si condimente indiene (asta pentru ca imi place mie ce aroma da la pui)
Prazul pe care l-am spat si curatat si l-am taiat rondele de 0.5-0.7cm



duminică, 18 august 2013

Casa de piatra, SuperKos!

Experienta asta japoneza nu a insemnat numai lapte si miere si ca in cazul fiecarui lucru frumos, exista si un revers al medaliei. In cazul de fata a fost distanta. Din cauza distantei am ratat evenimente importante din viata celor din jurul meu, am pierdut membrii ai familiei si nu i-am putut conduce pe ultimul drum si nu am fost alaturi de familie si prieteni in clipele cele mai importante din viata lor, sau a familiei lor: nunti, botezuri, zile de nastere...
Ieri draga mea Cosmina a devenit Frumoasa doamna si si-a sarbatorit evenimentul alaturi de oamenii dragi. Imi pare atat de rau ca nu am fost alaturi de ea in aceste momente...
Pe Cosmina o stiu de ani buni, de prin clasa a 7-a sau a 6-a cand a intrat cu mama ei si cu directoarea scolii la noi in clasa, in timpul orei de mate. Atunci, ca in filmele americane, ne-a fost prezentata ca noua noastra colega si rugata sa se aseze undeva intr-o banca. avea o fusta in carouri plisata si o camasa alba cu jabou. Nu mi-a fost draga de loc, ci din contra antipatica si asta pentru ca atunci cand profa de mate a intreabat-o daca vrea un exercitiu greu sau usor a zis ca greu. Insa ne-am imprietenit usor si am descoperit ca oarecum eram si vecini. In liceu am continuat sa fim in aceasi clasa si atunci cand s-a inchis poarta din fata liceului si trebuia sa intram doar prin spate, ma intalneam cu ea pe drum si mergeam impreuna la scola. Are un zambet mare, de om bun si vorbeste mai mult ca mine si nu se poate sa nu o iubesti. Cand o vezi asa debordand de energie si buna-dispozitie.
In liceu facusem un pact cum ca daca pana la 35 eram singuri, ne casatoream unul cu altul. Noroc ca am trisat si am mai facut pactul cu cineva. Ca ramaneam fara pland de rezerva...
Am ales sa scriu articoulul azi si nu ieri pentru ca am vrut sa pun poza de pe skype. Am complotat cu gasca vesela si ne-am vazut pe skype pentru cateva minute, sa-i urez Casa de Piatra live. Sper ca i-a placut surpriza mea si ca a inteles cat de importanta e pentru mine si ca daca nu am putut fi acolo toata noaptea, macar tehnologia ne-a adus alaturi pentru putin timp.
Casa de piatra, Luna de miere reusita si ne vedem cu drag in toamna!

P.S.: Multumesc complicilor: Roxana, Vanesa si Ioana. Fara voi nu reuseam.
Pe curand...

sâmbătă, 17 august 2013

Lila, An Inquiry into Morals

"Zen and the Art of Morotcycle Maintenace" was like a first child. Maybe that will always be the best-loved one. But this second child is the bright one. I think a lot of people will argue with some of the ideas in Lila. There may be controversy. But if people are still reading these two books a hundred years from now, I predict Lila will be the one they consider the more important. Robert M. Pirsing

L-am descoperit pe Robert Pirsing in urma cu o luna, cand am citit Zen and the Art of Motorcycle Maintenance. M-a placut mult cum combina filosofia cu literatura asa ca am pornit intr-o cautare despre opera autorului.
Si nu-i de mirare ca i-a luat 17 ani sa publice o a doua carte, pentru ca Lila, nu dezamageste, ci din contra arata maturitate in scris si in filosofia autorului.
Romanul este semi-autobiografic si se refera la experienta autorului din tomana cand a navigat pe raul Huston. Alter-egoul sau, este dat peste cap de Lila, o femeie cu niste principii de viata bazate pe moralitate, il fac sa isi schimbe perceptia despre viata. Romanul a fost nomilanizat si a ajuns printre finalistele la Premiul Pullizer pentru fictiune in 1992 si continua ideea de calitate prezentata in primul roman, insa de data asta e claficicata in calitate statica si calitate dinamica. Conform romanului, Universul poate fi inpartit in patru valori statice: anorganica, biologica, sociala si intelectuala. Orice din acest univers intra in una din aceste patru categorii, mai putin Calitatea Dinamica. Insa mai multe despre Statica si Dinamica calitatii o sa desoperiti cand o sa cititi romanul.
Romanul nu a fost inteles (conform autorului) si de aceea a fost criticat de multi critici. In citatul de la inceputul articolului, va redam vorbele autorului dintr-un interviu dat cu ocazia reeditarii cartii, in 2006. Mie mi-a placut si in mare parte ii accept filosofia.
Pe curand...

vineri, 16 august 2013

Cum mi-am călcat principiile de fashonist

Pe o caldura insuportabila, un soare ce ardea puternic si o conjuctivita ce ma făcea aproape orb, am decis da ies din casa si sa ma vad cu R in oraș, unde urma sa ma ajute sa cumpăr niște picaturi pentru ochi. E Ubon si clinica de la Universitate e închisă dar ma pot rezolva cu o drogherie pentru ochi iar pentru infectia de la ureche ma tratez babeste cu ulei încins.
Ajung in oraș unde descopar ca ploua cu galeata. Prin ploaie, ma indrept spre locul de întâlnire, cu teama. Sunt in sandale iar săracile de ele sunt atat de bătrâne încât isi dau Duhul prin ploaie.
După ce ploaia se operate si aerul devine si mai insuportabil, plec spre casa si observ ca una din sandale a cedat. Ce sa ma fac? Pai hai la Don Quijote ca acolo găsesc niște slapi din cauciuc la 1000 de yeni.
Insa universul avea sa imi ofere provocarea maxima. Toți slapii din magazin se opreau undeva la 25 cm si mie imi trebuiau vreo 27. Singura soluție, crocsi. 
Toată viața mea mi-am jurat ca nu o sa port nimic ce e urat doar pentru ca e comod. Port maieu vara doar ca sa am un strat ce sa absoarba transpioatia si sa nu mi se lipeasca hainele de mine, nu port pantaloni sport pentru ca sunt urati ai am zis ca nu o sa incalt crocsi cu toate ca toată lumea mi-a zis ca sunt comozi.
Adevarul e ca atunci cand i-am pus in picioare m-am simtit in raiul talpilor. Nicio besica si nici o rana din cele 7 pe care le am la picioare (din motive de fashion - baba pentru frumusete sufera) nu era deranjata si am mers comod pana acasa. Insa de fiecare data cand ma uitam la picioare simteam cu imi calc principiile de moda in picioare asa ca am decis sa nu mai fac asta. Crocsii for fi trimisi acasa, in pachet si purtati ca papuci de casa. Nu o sa-i mai port in oras niciodata.

P.S.: acest articol este un pamflet. Si trebuie tratat ca atare...
Pe curand...



joi, 15 august 2013

Excursie de ramas bun din camin


Excursia asta a fost programata si ganditita cu luni bune inainte. Cam in urma cu un am am inceput sa fiu intrebat daca as vrea sa ies la o cina cu administratorul si sotia sa, mama din camin,  iar apoi planul asta a tot crescut.
Asa ca in urma cu o luna jumatate a aparut planul cu muntele Oyama. Pe Oyama ar fi trebuit sa mergem anul trecut, pe la sfarsitul lunii septrembrie, cand s-a vrut sa se organizeze asa o excursie, excursie la care m-am inscris doar eu si de aceea a fost anulata. Posibil ca administratorul caminului a ramas cu acest gand imi minte, ca eu mi-as dori foarte mult sa merg acolo si a tinut neaparat sa ma duca acolo la un gratar ce insemna o petrecere de bun-ramas. Eu am fost initial suspicios pentru ca afara sunt 34-36 de grade zilinic iar temperatura simtita e cu 10 grade mai mare, si e cam cald sa faci drumetii. Dar am auzit tot felul de discutii cum ca luma telescaunul la urcat si coboram la pas si m-au convins. Dar n-a fost niciun munte...

miercuri, 14 august 2013

Shimokitazawa Awaodori 2013

Pe niste stradute inguste pline de buticuri, cafenele si mici restaurante, pe o caldura insuportabila, la un apus violet, vineri am participat la festivalul Shimokitazawa Awaodori.

marți, 13 august 2013

The Cuckoo's Calling

In urma cu ceva vreme am vazut un titlu din ala bomastic pe facebook: Uite ce carte si-a crescu vanzarile cu 300% cand s-a aflat identitatea autorului. Asta da stire bombastica. Am intrat repede si am vazut ca J K Rowling tocmai publicase o carte sub pseudonimul de Robert Galbraith si ca criticii au si descoperit-o la putin timp. Nu era greu de descoperit. Impartirea romanului e cat se poate de similara cu cea din romanul The Casual Vacancy. Atunci mi-am zis ca trebuie sa o citesc. Primul roman al autoarei dupa seria Harry Potter m-a dezamagit un pic, fiind destul de plcitisitor. Insa autoarea spusese ca s-a cenzurat mult pentru ca cititorii ei sa nu fie prea socati de schimbare.
Din pacate si romanul asta mi s-a parut la fel de plictisitor. Sunt scene prea lungi si discutii fara sens. Am inteles ca se vrea o serie de romane in care persoanjul sa fie Cormoran Strike detectivul din acest roman, si in acest mod inteleg detaliie din viata sa personala.
Romanul il prezinta pe acest detectiv, ce este angajat de fratele vitreg al unui model pe nume Lula, sa afle cine a omorat-o, fiind sigur ca in spatele mortii surorii lui se afla o crima si nu un accident. Romanu e bine scris pentru ca pana la final nu prea mi-am dat seama cine e criminalul, insa in acelasi timp de multe ori gandul mi-a zburat aiurea in timp ce citeam cartea.
Romanul a fost publicat in 1500 de exemplare, din care au fost vandute 500 pana in momentul in care s-a aflat cine e de fapt autorul. Rowling a spus ca ar fi vrut ca anonimatul sa ii fie pastrat mai mult si ca i s-a parut amunzant sa se lupte din nou cu editorii, ca un debutant. Criticii l-au catalogat ca un roman bun de debut (insa nu stiu daca l-ar mai cataloga asa, cand stiu ca e scris de cineva cu experienta). The Casual Vacancy este romanul cu cel mai mare numar de renuntari pe Goodreads. Multi dintre cititori au spus ca l-au cumparat sperand sa mai gaseasca ceva din universul Harry Potter acolo, insa au dat de un roman destul de rigid. Sunt curios cati dintre cei ce au cumparat romanul asta, au crezut ca si mine, ca poate e mai bun decat precedentul? Si cati dintre ei au ramas dezamagiti?
Pe curand...

luni, 12 august 2013

Salata de ton cu avocado

M-am tot gandit la o salata de ton de cand a scris Domn' profesor despre una pe blogul dumnealui. Mi se blocase undeva in minte ideea asta de a face o salata mai ales ca e foarte cald si nu prea vreau sa stau prea mult in bucataria aia mica din camin. Intamplarea a facut, ca atunci cand navigam pe un site de socializare celebru pentru pozele nerealiste (pinterest) am dat peste aceasta salata, de fapt o poza e ei. Nu stiam cum se face asa ca am improvizat.

duminică, 11 august 2013

CSI: NY & CSI: Miami

Din sumedenia de seriale pe care le urmaresc, CSI-urile erau catelogate seriale de vara. Adica faceam maraton de cate un sezon vara, dupa ce celalalte seriale se terminau.
Primul CSI pe care am inceput sa-l urmaresc a fost Las Vegas, dupa aceea, vara urmatoare am inceput cu NY si cand am ajuns in Japonia am inceput sa urmaresc Miami. Miami nu mi-a placut atunci cand l-am vazut la televizor, insa tocmai fusese anulat si aveam 9 sezoane de vazut, cand ma intorceam ce la scoala. CSI Miami a inceput sa fie un serial cu care ma-m obisnuit si pe care il vedeam pe langa serialele pe care le urmaream la zi, atunci cand nu aveam ce face. Mi-a luat ceva timp sa imi fac prieteni pe aici si imi ocupam timpu liber cu seriale. De aceea mi-a luat aproape doi ani sa il termin. Intre timp, l-am terminat fix cand am aflat sitea ca CSI: NY a fost anulat. Asa ca la scut timp, unul dupa altul, la inceputul lui iunie, le-am terminat.
Da, mi-a luat ceva timp sa scriu acest articol pentru ca am tot uitat de el. Obisnuiesc sa scriu cate un articol despre seriale, atunci cand le incep si atunci cand se termina. CSI-urile au facut istorie si acum din trei a ramas unul. Eu am o problema, trebuie sa aleg alte seriale de vara. Cred ca o sa-l transform pe The Mentalist in serial de vara pentru ca a incept sa ma enerveze asteptarea de saptamana de saptamana a descoperirii lui Red John.
O sa-mi fie dor de persoanejele din CSI-uri asa cum mi-e dor de toate cele ce au disparut din serialul original. Cu toate ca multe din ele nu fost pe placut meu, de-a lungul timpului am inceput sa le indragesc. Vremea serialelor politiste au cam apus, americanii vor ceva nou insa vechi in acelasi timp. Nu stiu ce le va lua locul pentru ca nu prea mai sunt seriale care sa ajunga la 9-10 sezoane.
Pe curand...

sâmbătă, 10 august 2013

Matsuri

Daca am regretat ceva anul trecut, cand am plecat acasa in august, a fost faptul ca nu o sa vad cu petrec japonezii vara. Vacanta de vara nu e ca la noi, vacanta mare pentru ca dureaza doar o luna. Insa serile toride de vara japoneze sunt racorite cu matsuri- festivaluri si jocuri de artificii- hanami. Atunci, cand soare dispare de pe cer si luna racoreste pamantul toropit, japonezii ies din case si de distreaza imbracati in yukata, la o bere si mancare.

vineri, 9 august 2013

Bunicul

Din cladirea muzeului coboara pe scari, in curte, o familie atat de frumoasa: mama, cei doi copii - o fetita si un baietel  si bunicul. Toti sunt imbracati in yukata si par sa se fi oprit undeva in timp.
Copiii alearga si se invart in jurul adultilor iar mama ii cearta; le cere sa se potoleasca. In acest timp bunicul ii priveste cu niste ochi blanzi. Se aseaza la o masa langa mine si incep sa discute. Mama se cauta in geana dupa porofel, o ia pe fetita de mana si pleaca sa cumpere ceva de mancare. Barbatii raman la masa. Baietelul incepe sa se joace cu obi-ul de la yukata deschizandu-l si inchizandu-l. E un obi cu scai si il amuza sunetul pe care il face. Bunicul incepe sa ii spuna ca nu e frumos ceea ce face si ca o astfel de costumatie cere o anumita posanta. Eu nu aud nimic din ceea ce vorbesc, insa dupa gesturile lor si dupa experesiile fetei, citesc tot.
Atunci baiatul propune un joc. Miza e mare: se face asa cum vrea cel care castiga. Cand aude propunerea nepotului, bunicul incepe sa rada si aproba cu o privire calda. Incepe meciul de skanderberg. Pentru putin timp niciunul nu reuseste sa il doboare pe celalalt. Apoi pustiul castiga. Mandru, se aseaza pe spate pe scaun, isi ridica picioarele in sus si le desface. Bunicul il priveste zambind si il ciufuleste in cap. El e mandru ca inca odata, cu forta lui a castigat si face ceea ce vrea.
Bunicul se ridica si se duce sa ajute fetele sa aduca bento-ul.
Inte timp au venit si prietenii mei si pentru o cateva secunde nu ma mai uit la masa lor. Cand imi intorc privirea, nu mai sunt acolo.
Noroc ca le-am facut o poza.

 Pe curand...

joi, 8 august 2013

Yukata

Va spuneam in articolul despre Jinbei ca mi-am dorit mult sa am un costum tradtional japonez. O yukata e destul de scumpa si dupa cautari fara izbanda prin magazine, am aflat de existena unui magazin de SH ce functioneaza dor in wekeenduri sau ca e posibil sa gasesc pe amazon. Si am gasit acolo. Mi-am cumparat setul la un pret la care in magazine gaseam doar centura (obi-ul) si la banii astia in SH nu imi cumparam si pantofii.
Yukata este un kimono de vara realizat fie din bumbac sau din material sintetic sau combinatie de cele doua tesaturi, purtat si de femei si barbati.
Cand am postat poza imbracat in jinbei multi m-au intrebat daca sunt in pijamale, intuitivi sau indolenti, chiar au nimerit-o pentru ca initial acel costum era purtat in casa si se folosea si la dormit. Acum, am fost intrebat daca am iesit de la dus (intreabare la care ma asteptam) si iarasi au intuit ceva.  Literal yukata inseamna imbracaminte de baie, insa de foarte mult timp acest costum este folosit vara cand este ingrozitor de cald. Sa fiu sincer, la inceput m-am simtit destul de dezbracat si ciudat sa merg imbracat intr-un halat, fie ele cu extensii la maneci si legat frumos cu o centura. Yukaka nu are niciun snurulet sau nastri ce il leaga si e tinut asa doar de o banda alba ce e acoperita de obi (centura). Ceea ce imi place mult la yukata sunt extensiile de la manceci, extensii ce se vad mai frumos  kimono si la costumele de dame. Extensiile la costumele barbatesti au 10cm  iar la cele femeiesti in jur de 20cm.

miercuri, 7 august 2013

23 de luni

Experienta mea japoneza poate fi numita ca programul ala pentru studenti: Work and Travel. 23 de luni am muncit si acum la final am timp pentru mine.
Da, am terminat, am sustinut teza, mi-am scris partea si acum astept sa termine si colegul meu partea lui, sa o printam, sa o legam si sa o predau.
De luni nu mai merg la scoala pentru ca nu mai am de ce si de sambata tot dorm si ma odihnesc. Mult a fost, putin mai este. Iar ultima luna a fost atat de stesanta si plina de nopti nedormite, de atacuri de panica, incat acum ma refac. Saptamana asta stau si ma odihnesc iar apoi o sa incep sa mai vizitez cate ceva. As iesi de acum la plimbare insa de sambata am niste rani la picioare ce ma tin in camin. Mi-e dor de casa si de prieteni (ce par sa ma fi uitat) insa in acelasi timp nu vreau sa plec de aici, de la noii prieteni pe care mi-am facut.
In putin timp trebuie sa ma mut, mai am de trimis un bagaj (primul trimis a ajuns acasa cu bine) si sa imi fac planuri pentru tot timpul asta liber.
Ma simt ciudat, ma trezesc dimineata cu panica ca trebuie sa ma duc la scola si sa lucrez, insa apoi realizez ca nu am am nimic de facut. Poate doar sa imi eliberez biroul, sa fac curatenie in calucatorul de la scoala, insa nu acum, am timp pentru asta in septembrie. Momentan ma bucur de libertate...
Pe curand...

marți, 6 august 2013

Pa, Giogi- San!

Timpul zboara repede... Parca mai alaltaieri ne-a cerut proful sfatul daca sa il accepte pe Gogi-san sau nu... si parca mai ieri l-am intalnit pentru prima data in lounge-ul profesorilor.

luni, 5 august 2013

Ce-am in geanta

Joi, cand m-am intors de la scoala, aveam un pachet primit asa ca m-am oprit la administratie sa semnez pentru el. Administratorul, curios din fire, mi-a vazut geanta volumininoasa si m-a intrebat ce am in ea.
Nici eu nu stiam exact. Dupa ce a vazut tot ce era inauntru s-a crucit asa ca m-am gandit sa va arat si voua :).

duminică, 4 august 2013

Cate kile iti da voie liftul sa ai?

V-ati uitat vreodata pe placuta aia din lift? Aia pe care scrie Ascensor "n" persoane. Sarcina maxima acceptata "m" kilograme...
 Daca ne uitam in poza de mai sus vedem ca in liftul respectiv incap 4 pesoane si are o sarcina de 320 kg. Ceea ce inseamna 80 kg pe om.

sâmbătă, 3 august 2013

Penguin Lost

Penguin Lost este continuarea romanului Death and the Penguin, roman pe care l-am citit cu foarte puțin timp in urma. Cand am citit primul roman din aceasta serie, nu am stiut la ce sa ma aștept si am fost plăcut surprins de lejeritatea cu câte scrie Andrey Kurkov.
Am sperat sa găsesc același lucru in acest roman, insa singurul lucru care mi-a plăcut a fost maturitatea pe care autorul a acumulat-o intre cele doua romane. Penguin Lost mi-a adus aminte de romanele lui Dan Brown, romane in care toate se întâmpla intr-un stil alert. Imi plac mult acele cărți insa ma așteptam la cu totul altceva. 
In goana asta se găsire a pinguinului pierdut, aflam mai multe despre personaj si povestea devine mult mai intimă. Spun bun nou, nu vroiam asta. 
E scris bine, e amuzant, apar scene cu romani si e laudat vinul moldovenesc. Dar... Nu vroiam asta.
Mai bine rămânâneam la acel final deschis de la finalul primei cărți decât sa devin intim cu personajele in acest roman de acțiune. 
Pe curând...

vineri, 2 august 2013

Scrisoare pentru intelectualul wanna be

Foto: Alex Chirila
Am curajul sa spun despre mine ca am acumulat suficiente informatii, ca am citit suficient si ca am primit o educatie buna acasa incat sa pot sa exprim anumite pareri in public, fara sa imi fie rusine.
Acum o sa-mi asum faptul ca nu imi citesc articolele si ca de multe ori scap greseli ce apar de la tastare. Da, ar putea fi considerat lipsa de respect pentru cititori, insa nu am rabdare sa fac asta, si mi-o asum.
Sunt multi aspiranti la acest statut, oameni mult mai maturi ca mine care incearca sa faca asta, stiind ca au o sclipire de geniu pe care au educat-o in timp. Acesti indivizi si-au format o imagine cu greu, urmand niste pasi siguri ghidati de anumite "Mecca ale culturii de tara ce se afla intr-o vesnica bucla de tranzitie". Daca aceasta "institutie" zice ca e ok sa sustii casatoriile gay si sa te iei de BOR, asta fac. Insa mintea lor deschisa se limiteaza la aceste aspecte acceptate de aceste manuale care ii invata cum sa devina formatori de opinie. As vrea sa ii vad pronuntandu-se asupra altor subiecte Dilematice, cum ar fi romanele politiste, manelele sau Inna, sa spuna ca le place muzica pop si ca noaptea, pe intuneric, citesc Agatha Christie pentru ca Nietzche, pe care l-au postat pe facebook, le-a dat dureri de cap si l-au citit numai pentru publicul pe care incearca sa il inspire.
Astept ziua in care Institutia Suprema o sa le spuna ca noul trend de intelectualime cool cere ceva ce pana acum au blamat si atunci o sa vad care din ei chiar au coloana vertebrala si care doar gandesc dupa principiile impuse.
Dar ma intreb, draga wanna be, cine iti da tie puterea sa etichetezi oamenii? Ce calificare ai ca sa spui ca ala e prost pentru ca asculta Zu sau ca citeste carti de duzina? Nu cumva tu nu esti destul de deschis la minte si nu poti sa iti depasesti limitele?

Nu sunteti cu nimic mai presus decat politicienii pe care ii injurati zi de zi pentru ca si voi tot o imagine falsa vindeti. Si sunteti mai jenanti decat hipsterii. Macar aia au curajul sa spuca ceea ce cred si chiar gandesc inafara cutiei.
Pe curand...

joi, 1 august 2013

Na, ca se poate

Afara e un aer dens si greu de respirat. Ploaia parca abia reunește sa il strabata iar lumea se îndreaptă agale spre gara. Cât strabat gara sa ajung la peron, aerul condiționat ma pacaleste si ma face sa uit de ce e afara. Pe peron e si mai cald. Simt ca ma sufoc. Cinci minute si vine trenul.

Translate

Faceți căutări pe acest blog

Scriu despre:

japonia (462) carte (227) de-ale mele (176) Facultate (123) filme (108) mancare (85) seriale (79) EU (64) scoala (64) muzica (60) oameni (49) prieteni (49) blog (48) excursie (44) Bacau (41) Iasi (41) Romania (40) funny (37) teatru (36) tv (31) bucuresti (29) Coreea (25) playlist (20) facebook (17) sesiune (17) internet (14) sarbatoare (14) copilarie (12) fashion victim (12) iPhone (12) natura (12) romani (12) politica (11) vacanta (11) Ghibli (9) camin (9) jurnal de calarorie (9) leapsa (9) opinii (9) proza (9) telefon (9) constructii (8) dincolo de metropola (8) literatura (8) transport (8) tren (8) familie (7) fotografie (7) kinki (7) presa (7) traditii (7) google (6) tehnologie (6) 1 mai (5) Atena (5) deviantart (5) iarna (5) petrecere (5) photoblog (5) presesiune (5) prostie (5) psihologie (5) viata (5) Pishinau (4) cadouri (4) cultura (4) despre mine (4) mare (4) poezie (4) raceala (4) servicii (4) Craciun (3) aniversare (3) autocunoatere (3) criza financiara (3) dentist (3) kamakura (3) liceu (3) nikko (3) timp liber (3) yokohama (3) banc (2) capitan planet (2) desene (2) la multi ani (2) memorial (2) metrou (2) obiceiuri (2) postmodernism (2) prietenie (2) prosti (2) scris (2) societate (2) taxi (2) Disneyland (1)