Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din ianuarie, 2016

Dezastrul de la Cernobil

5# Premiul Nobel pentru literatura
Iar n-a luat Cartarescu Nobelul. Nici macar Murakami. Sa lesine fanele pe facebook, nu alta. L-a luat Svetlana Aleksievici, o ziarista din Belarus. Cand citisem stirea ma si gandeam la editurile care o sa se bata pe opera autoarei. De unde.. Noroc ca editura Corint avea o carte de-a autoarei publicata in colectia de Istorie. M-a atsas subiectul, Dezastrul de la Cernobil. Si ma intreb de ce sunt depresiv cand citesc numai astfel de carti. Nu prea am fost om, saptamana asta. Oarecum, sunt parte a Generatiei Cernobil, Mama a ramas insarcinata cu mine la scurt timp dupa accident, deci subiectul asta m-a fascinat de mic. Despre accident stie cam toata lumea, deci nu are rost sa discut despre asta acum, E impanzit internetul de articole despre cea mai mare catastrofa nucleara pe care a cunoscut-o omenirea.  Si cu un astfel de subiect sunt sanse mari sa iti iasa o carte buna, daca stii sa o scrii.  Chiar autoarea recunoaste in prolog ca s-au scris mii de p…

De ce ne e frica sa fim fericiti?

Am fost invatati in scoala ca geniul si intelectualul sunt nefericiti si ca din suferinta se nasc lucruri marete. Saracul Eminescu, nemuritor si rece, a creat suferind... Intelectualul lui Camil Petrescu era mereu in suferinta si nu isi gasea locul. Numai prostii sunt fericiti pentru ca se bucura cu lucruri mici si nu au aspiratii. Am auzit fraza asta de atatea ori incat mi se pare un cliseu. Dar daca avem vise mari si ne bucuram de fiecare pas facut spre acel vis? Banii nu aduc fericirea! Poate, dar cei mai fericiti in lumea asta sunt elvetienii. Poate ca sunt prosti, si de aia sunt fericiti... Da..., ca japonezii sunt bogati dar nefericiti. Clar, asta e... Nu are de-a face cu mostenirea culturala sau de inteligenta emotionala. Suntem atat de dispusi sa facem ceea ce e corect sau ceea ce vor ceilati, facem atatea compromisuri incat uitam sa facem lucrurile care ne fac pe noi fericiti. Ne pasa mai mult sa ii multumim si sa ii facem fericiti pe ceilalti, incat nu ne pasa ca noi suntem n…

Insula Tokyo

4# Curul traducatoarei
Am plăcerea să o cunosc personal pe Andreea Sion, traducătorul ediției românești a romanului scris de Natsuo Kirino. Știam că lucrează la o traducere, însă am aflat despre ce e vorba atunci când a postat un fragment din roman, dintr-o revistă culturală, supărată fiind că editorul i-a modificat în traducere fundul gol cu curul gol. Nu că altfel nu aș fi citit romanul. dar acest incident m-a făcut foarte curios de carte. Așa că la Gaudeamus am cumparat-o, și abia acum i-a ajuns rândul la lecturare. Natsuo Kirino este cunoscută pentru romanele ei Horror, Out și Grotesque, apărute la noi în traducere din limba engleză la RAO (cred că o să citesc și eu Out, dar direct în engleză). Romanul Insula Tokyo este o carte ciudată, ce m-a dus cu gândul la serialul Lost si spune povestea unor naufragiați japonezi ce ajung pe rând pe o insula din Philippine, pe care o numesc Insula Tokyo. Kiyoko, personajul principal este singura femeie de pe insulă, ce ajunge treptat să joace…

2000+

Am realizat ieri ca am trecut de pragul de 2000 de articole pe blog. 2000 nu pare un numar atat de mare, la prima vedere, dar in cazul meu sunt opt ani si jumatate. Daca ma uit in urma, la articolele scrie, imi dau seama ca s-au schimbat atat de multe. In prmiul rand nu mai scriu despre toate nimicurile persoanale si nu prea mai folosesc nume de persoane. Un sfert din articolele mele sunt despre Japonia (doi ani plini de articole), o optime despre carti si o alta optime despre filme si seriale. Blogul asta a crescut odata cu mine si o sa mearga atata timp cat o sa simt ca ma ajuta sa cresc. De saptamana asta sunt peste 2000 de povesti din viata mea pe care le-am imparatsit cu voi, atunci cand am simtit nevoia. M-ati apreciat, m-ati certat sau m-ati injurat dar mare parte din voi ati fost aici de fiecare data, fideli acestui blog. Si pentru asta va multumesc.

Prietena mea geniala

3# Raluca

Elena Ferrante mi-a bantuit sfarsitul de an. Am fost rugat de o prietena sa ii gasesc ultimul volum din Tetralogia Napoitana, volum pe care l-am cautat intr-una pe net si l-am gasit cu greu, dupa ce m-a bantuit si m-a umplut de frustrare. Apoi mi-a recomandat sa o citesc pe Ferrante, pentru ca scrie foarte bine, dar n-am vrut. Imi aduceam aminte de orele acelea in care am rascolit www-ul sa ii gasesc cartea si nimic. Intr-o zi am dat inamplator de o carte de Ferrante, pe un blog. Era o carte aparuta in colectia Cotidinaul. Am cautat-o si pe aceea pe net, in anticariate si la buchinistii de pe strada si nimic. Voiam sa o am sa vad cum scrie. Dar nu avusesem noroc. Intr-o zi, am vazut pe facebook un filmulet din emisiunea Ellen, unde Kat Dennings (2 Brok Girls) povestea despre clubul ei de carte si spunea ca acum citesc Tetralogia napolitana a lui Elena Ferrante si ca ii place foarte mult. A venit Gaudeamusul, a trecut si au aparut articolele cu cele mai vandute carti. Si ce s…

Mon Cabaret Noir

Intr-o seara calduta de iarna, undeva in pate la Romana, la Teatrelli, la masa 13, cu o bere in fata, am intrat in lumea cabaretului berlinez, prezentat de  Razvan Mazilu, Ilona Brezoianu, Anca Florescu, Alina Petrica si Ana Bianca Popescu. Pe coregrafia lui Mazilu, cei 5 au dansat, iar cele 4 fete au si cantat live. Ne-au spus povestea Anitei Berber, o cunoscuta dansatoare, actrita si scriitoare, ce a trait in Berlin, la inceputul secolului trecut.  Anita Berber era o neconventionala, o artista ce a adus pe scena caaretului, senzualitatea, nuditatea si sexul, inspirand artiste ca Marienne Dietrich sau Greta Garbo. Specatolul de la Teatrelli e dincolo de cuvinte. Povestea celebrei artiste berlineze este atat de bine conturata de dans si muzica, incat ora jumatate de spectacol trece, parca, intr-o clipa. Imi doream de mul sa il vad pe Razvan Mazilu intr-un spectacol si chiar m-am bucurat cand mi s-a atras atentia despre acest specacol. Marea mea surpriza a fost Anca Florescu. Am obser…

E Deja Vu sau o noua sansa?

Ma aflu de cateva zile intr-o situatie ce nu imi da pace pentru ca imi aminteste de o situatie similara prin care am trecut acum noua ani. Din start am zis, ca e un deja vu si ca totul e sortit esectului, la fel ca data trecuta. Nu am dormit, nu am avut stare, m-am tot gandit cu teama la momentul in care castelul de nisip o sa se prabuseasca si totul o sa fie pierdut. Am reluat pas cu pas episodul de acum 9 ani, am vazut unde am gresit atunci si am inteles de ce s-a intamplat totul asa. Si atunci am realizat ca ceea ce mi se intampla acum nu e un deja vu, ci e o a doua sansa. Acum am experienta trecuta si stiu ce sa fac sau ce sa nu fac. Situatia e atat de similara incat e normal sa o etichez si o sa o procesez ca ceva ce stiu deja. Insa asta e marea greseala, nimic pe lumea asta nu e identic. E mult mai usor sa sortam lucrurile pe categorii si sa le vedem dupa categorii comune, insa daca vrei sa fi mai mult si sa vezi lumea altfel, e bine sa de desprinzi de reguli si lectii si sa ve…

Sa dam crezare inceputului de anotimp rece

2# Epopeea unei carti

Nu prea citesc poezie. De fapt, citesc doar poezie scrisa de prieteni. Iar Forugh Farrokhzad nu poate sa imi fie prietena. Nu pentru ca nu pot avea prieteni cool din Iran, ci pentru ca scriitoarea persana a murit in 1967, la numai 32 de ani, intr-un accident de masina. Farrokhzad este una din cele mai puternice voci feminine ale poeziei persoane moderne, si in acelasi timp una din cele mai controversate sctiitoare. Volumul de fata are o poveste frumoasa. Pe cand eram in Japonia, maica-mea m-a rugat sa il rog pe Ali, un amic iranian, ce statea in acelasi camin cu mine si care era la doctorat la cel mai bun prieten al profului meu, sa imi cumpere cand se duce acasa o carte de poezie, ceva modern, pentru prietenul ei Gherghe Iorga, traducator din persoana, ce voia sa traduca ceva nou la noi. Alireza mi-a adus volumul de fata, pe care i l-am trimit apoi mamei acasa. Iorga s-a bucurat mult de cadou, pentru ca mai tradusese ceva de Farrokhzad si si-ar fi dorit sa mai t…

O singura noapte

Nu-mi place de ziua mea. Nu imi place pentru ca sunt in centrul atentiei si mie nu mi-a placut niciodata asta. Nu imi palce sa vorbesc in public, sa atraga cineva atentia asupra mea, sa am multe priviri asupra mea. Pentru ca nu stiu cum sa reactionez. De aceea, nu imi palce de ziua mea. Asta e motivul pentru care nu prea imi fac ziua,si daca o fac, e ceva intim, cu putina lume. Dar cel mai tare ma enerveaza apelurile de la 12 noaptea. Lasati-ma o noapte, sa dorm, si cand ma trezesc sa simt ca e ziua mea. Nu, hopa, ca e 12 noptea e si ziua mea. Plus ca sunt nascut la 11:15 si mi se pare mai ciudat sa ma sunt cu apoape 12 ore inainte sa ma nasc, decat cu 12 ore dupa. Va multumesc pentru toate urarile de pe Facebook, email, telefon, SMS, whatsapp, Line, Viber, Linkedin si in persoana! Nu-mi place mie ziua mea, dar contorizez  urarile :))
Pe curand...

Drumul catre libertate

1# Curajul tineretii
Reading mood #books #polirom #northkorea #memories #yeonmipark #inordertolive #winter #fireplace A photo posted by Horea Sibișteanu (@horicas) on Dec 30, 2015 at 8:57am PST
Sa fie mai bine de doi ani, de cand am vazut documentarul lui Adelin Petrisor, ce mi-a deschis criozitatea spre Coreea de Nord. Prima biografie/ marturie a ororilor de acolo a fost Escape from Camp 14. Mi-am spus ca nu poate sa existe o carte mai tulburatoare pe acest subiect dar cand am citit Nothing to Envymi-am dat seama ca ma inselasem. Nu numai detinutii politici mor de foame in Coreea de Nord, ci si oamenii simpli. Si atunci, de ce nu se revolta nimeni? Din nou am fost surprins de o astfel de carte, de data asta scrisa de o tanara de 21 e ani, Yeomni Park. Yeomni nu a avut o viata foarte grea, in comparatie cu ceilalti nord-coreeni. Tatal ei se ocupa de bisnita si aveau ce manca. Mai greu a fost atunci cand acesta a fost prins si inchis. Si-a piersut statutul si brusc au devenit saraci. S…

Sa inchinam un pahar prieteniei!

E deja o traditie sa scriu un articol de Anul Nou, articol in care sa imi pun o dorinta si sa verific daca dorinta de anul trecut s-a indeplinit. Chiar nu imi aduceam aminte ce mi-am dorit pentru 2015, dar stiam ce mi-a adus anul. A fost exact ceea ce mi-am dorit: prieteni noi si relatii vechi reluate. La inceputul lui 2015 eram cam singur si pierdut. Ma mutasem de putin timp in Bucuresti si prietenii vechi, ce stateau acolo de ani buni, aveau gasca lor. Intr-un an, am inceput sa ma incadrez si sa ii adun in jurul meu. Odata cu prietenii vechi au aparut si unii noi, ce au venit la pachet. Oameni foarte misto pe care ma bucur ca i-am cunoscut si ca mi-au ajuns prieteni. Dar cel mai mult ma bucura o prietenie aparte. Nu face parte neaparat din gasca restransa si pentru ca nu ne-am imprietenit fortati de colectiv, si mai ales pentru ca cu ani in urma in juram ca nu vreau sa am de-a face cu el, tin mult la prietenia asta. Nu am multi prieteni de suflet. Asta pentru ca greu imi intra cine…