joi, 28 ianuarie 2016

Dezastrul de la Cernobil

5# Premiul Nobel pentru literatura

Iar n-a luat Cartarescu Nobelul. Nici macar Murakami. Sa lesine fanele pe facebook, nu alta. L-a luat Svetlana Aleksievici, o ziarista din Belarus. Cand citisem stirea ma si gandeam la editurile care o sa se bata pe opera autoarei. De unde.. Noroc ca editura Corint avea o carte de-a autoarei publicata in colectia de Istorie. M-a atsas subiectul, Dezastrul de la Cernobil.
Si ma intreb de ce sunt depresiv cand citesc numai astfel de carti. Nu prea am fost om, saptamana asta.
Oarecum, sunt parte a Generatiei Cernobil, Mama a ramas insarcinata cu mine la scurt timp dupa accident, deci subiectul asta m-a fascinat de mic.
Despre accident stie cam toata lumea, deci nu are rost sa discut despre asta acum, E impanzit internetul de articole despre cea mai mare catastrofa nucleara pe care a cunoscut-o omenirea.  Si cu un astfel de subiect sunt sanse mari sa iti iasa o carte buna, daca stii sa o scrii. 
Chiar autoarea recunoaste in prolog ca s-au scris mii de pagini pe acest subiect. Insa prea prea putine despre Belarus, tara ce se afla foarte aproape de Cernobil. Cand vorbesti despre acest incident, te gandesti in primul rand la Ucraina, si poate mai deloc la una din cele mai afectate tari, Belarusul. Aleksievici vine cu o abordare interesanta, o suita de monologuri ale unor supravietuitori ale accidentului nuclear. Trebuie sa fi de ghiata ca sa nu clintesti sau sa nu ti se umezeasca ochii cand citesti despre ororile prin care au trecut acesti oameni. Dincolo de duritatea cu care sunt prezentate lucrurile, m-a socat adevarul, Oamenii nu stiau ce inseamna radiatii si nu intelegeau cum functioneza. Li s-a spus prea tarziu ca laptele vacilor e contaminat sau ca nu pot manca cartofii din paman. Autoritatile sovietice au tinut secreta gravitatea faptelor prea mult timp pentru a-si pastra reputatia de putere mondiala, fara sa tina cont de miile de victime colective.
Dezastrul de la Cernobil e o carte ce trebuie citita pentru a intelege istoria si pentru a nu uita cat de importante sunt calitatea lucrarilor si treaba facuta dupa norme. E o carte despre cat de neimportant e poporul cand interesele nationale sunt prea mari, e o carte despre orgolii si suferinta.
Pe curand...

miercuri, 27 ianuarie 2016

De ce ne e frica sa fim fericiti?

Am fost invatati in scoala ca geniul si intelectualul sunt nefericiti si ca din suferinta se nasc lucruri marete. Saracul Eminescu, nemuritor si rece, a creat suferind... Intelectualul lui Camil Petrescu era mereu in suferinta si nu isi gasea locul.
Numai prostii sunt fericiti pentru ca se bucura cu lucruri mici si nu au aspiratii. Am auzit fraza asta de atatea ori incat mi se pare un cliseu. Dar daca avem vise mari si ne bucuram de fiecare pas facut spre acel vis?
Banii nu aduc fericirea! Poate, dar cei mai fericiti in lumea asta sunt elvetienii. Poate ca sunt prosti, si de aia sunt fericiti... Da..., ca japonezii sunt bogati dar nefericiti. Clar, asta e... Nu are de-a face cu mostenirea culturala sau de inteligenta emotionala.
Word Happiness Report 2015 [sursa]
Suntem atat de dispusi sa facem ceea ce e corect sau ceea ce vor ceilati, facem atatea compromisuri incat uitam sa facem lucrurile care ne fac pe noi fericiti. Ne pasa mai mult sa ii multumim si sa ii facem fericiti pe ceilalti, incat nu ne pasa ca noi suntem nefericiti. Cand ai facut ultima data ceva ce te-a facut pe tine fericit, fara sa iti pese daca cineva te judeca pentru asta?
E mai usor sa pozezi in victima, te minti ca atunci cand cei apropiati se intereseaza de suferinta ta, te bucura. Esti masochist. Nu zic ca e rau, dar in acelasi timp esti las si asta e naspa.
Pentru o clipa de fericire platesti cu cu alte mii de clipe de suferinta. De ce? Ca sa te bucuri si sa apreciezi clipa aceea de fericire? O alta zicala stupida. E posibil sa te inveti cu fericirea si sa nu o mai apreciezi ca stare generala, insa o sa gasesti lucruri noi care sa te faca fericit si asa o sa evoluezi. 
In Danemarca lumea zambeste pe strada, te priveste in ochi si zambeste. Poate pare ciudat sa iti zambeasca un necunoscut pe strada, dar asta e fericirea. Imi povestea o prietena ce locuise acolo cativa ani ca, ajunsa acasa in Romania, a iesit la plimbare pe strada si zambea. Un barbat s-a uitat la ea lung si a injurat-o ca "se ranjeste ca proasta la el". E mai usor sa arunci cu noroi in ceva ce nu intelegi decat sa incerci sa faci si tu asta.

Pe curand...

joi, 21 ianuarie 2016

Insula Tokyo

4# Curul traducatoarei

Am plăcerea să o cunosc personal pe Andreea Sion, traducătorul ediției românești a romanului scris de Natsuo Kirino. Știam că lucrează la o traducere, însă am aflat despre ce e vorba atunci când a postat un fragment din roman, dintr-o revistă culturală, supărată fiind că editorul i-a modificat în traducere fundul gol cu curul gol. Nu că altfel nu aș fi citit romanul. dar acest incident m-a făcut foarte curios de carte. Așa că la Gaudeamus am cumparat-o, și abia acum i-a ajuns rândul la lecturare.
Natsuo Kirino este cunoscută pentru romanele ei Horror, Out și Grotesque, apărute la noi în traducere din limba engleză la RAO (cred că o să citesc și eu Out, dar direct în engleză). Romanul Insula Tokyo este o carte ciudată, ce m-a dus cu gândul la serialul Lost si spune povestea unor naufragiați japonezi ce ajung pe rând pe o insula din Philippine, pe care o numesc Insula Tokyo. Kiyoko, personajul principal este singura femeie de pe insulă, ce ajunge treptat să joace un rol de femeie fatală si de văduvă neagră. Pe insulă se mai găsește și un grup de chinezi, cu care japonezii nu se înteleg, datorită problemelor politice dintre cele două țări. Insula Tokyo este brutală, scrisă cu simplitate și forță, ce te transpune ușor în starea de disperare a naufragiaților. Pe parcursul lecturii am avut mereu o senzație de frică și neliniște.
Romanul premiat cu Premiul Junichino Tanizaki a fost ecranizat în 2010. Cred că în curând o să caut ecranizarea și o să mă uit la ea. Oricum Kirino e un nume pe care nu o să uit prea ușor și cu siguranță o să mai citesc ceva scris de ea.
Pe curând...

miercuri, 20 ianuarie 2016

2000+

Am realizat ieri ca am trecut de pragul de 2000 de articole pe blog. 2000 nu pare un numar atat de mare, la prima vedere, dar in cazul meu sunt opt ani si jumatate. Daca ma uit in urma, la articolele scrie, imi dau seama ca s-au schimbat atat de multe. In prmiul rand nu mai scriu despre toate nimicurile persoanale si nu prea mai folosesc nume de persoane. Un sfert din articolele mele sunt despre Japonia (doi ani plini de articole), o optime despre carti si o alta optime despre filme si seriale. Blogul asta a crescut odata cu mine si o sa mearga atata timp cat o sa simt ca ma ajuta sa cresc. De saptamana asta sunt peste 2000 de povesti din viata mea pe care le-am imparatsit cu voi, atunci cand am simtit nevoia.
M-ati apreciat, m-ati certat sau m-ati injurat dar mare parte din voi ati fost aici de fiecare data, fideli acestui blog. Si pentru asta va multumesc. 

luni, 18 ianuarie 2016

Prietena mea geniala

3# Raluca

Elena Ferrante mi-a bantuit sfarsitul de an. Am fost rugat de o prietena sa ii gasesc ultimul volum din Tetralogia Napoitana, volum pe care l-am cautat intr-una pe net si l-am gasit cu greu, dupa ce m-a bantuit si m-a umplut de frustrare. Apoi mi-a recomandat sa o citesc pe Ferrante, pentru ca scrie foarte bine, dar n-am vrut. Imi aduceam aminte de orele acelea in care am rascolit www-ul sa ii gasesc cartea si nimic. Intr-o zi am dat inamplator de o carte de Ferrante, pe un blog. Era o carte aparuta in colectia Cotidinaul. Am cautat-o si pe aceea pe net, in anticariate si la buchinistii de pe strada si nimic. Voiam sa o am sa vad cum scrie. Dar nu avusesem noroc.
Intr-o zi, am vazut pe facebook un filmulet din emisiunea Ellen, unde Kat Dennings (2 Brok Girls) povestea despre clubul ei de carte si spunea ca acum citesc Tetralogia napolitana a lui Elena Ferrante si ca ii place foarte mult.
A venit Gaudeamusul, a trecut si au aparut articolele cu cele mai vandute carti. Si ce sa vezi, la Pandora M, singura editura la care nu intrasem, cea mai vanduta carte fusese Prietena mea Geniala. Pe bune? Cum de mi-a scapat.
In vacanta de iarna am ramas fara carti de citit asa ca am dat o fuga in mall (unde se calca lumea in picioare), am intrat in librarie si am cumparat-o. Ajuns in Bucuresti, nu prea am mai avut timp de citit, si am tot lasat-o la marginea patului pana weekendul ce tocmai a trecut, cand mi-am propus o zi de stat in pat, de citit si uitat la filme. 
Toata epopeea mea cu aceasta carte sau cu autoarea, de fapt, a meritat. Elena Ferrante e geniala si scrie foarte bine. Abia astept sa se lanseze volumul al doilea, si stiu ca o sa se lanseze curand, pentru ca am citit despre asta pe bookaholic.
Elena Frrante e una din cele mai populare scriitoare contemporane din Italia. Nimeni nu stie cine e, scrie sub pseudonim si multi critici spun ca nu ar fi femeie. Putin conteaza cine e de fapt, cand scrie asa de bine. Literatura italiana nu prea am citit si am descoperit-o odata cu Singuratatea numerelor prime. Imi place foarte mult brutalitatea si  duritatea scrierii. Imi place lumea rece si violenta prezentata in roman si sinceritatea cu care autoarea prezinta relatia de prietenie dintre cele doua persoanaje. E o carte ce trebuie citita si pe care o recoamand cu drag.
Pe curand...

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Mon Cabaret Noir

Intr-o seara calduta de iarna, undeva in pate la Romana, la Teatrelli, la masa 13, cu o bere in fata, am intrat in lumea cabaretului berlinez, prezentat de  Razvan Mazilu, Ilona Brezoianu, Anca Florescu, Alina Petrica si Ana Bianca Popescu. Pe coregrafia lui Mazilu, cei 5 au dansat, iar cele 4 fete au si cantat live. Ne-au spus povestea Anitei Berber, o cunoscuta dansatoare, actrita si scriitoare, ce a trait in Berlin, la inceputul secolului trecut. 
Anita Berber era o neconventionala, o artista ce a adus pe scena caaretului, senzualitatea, nuditatea si sexul, inspirand artiste ca Marienne Dietrich sau Greta Garbo.
Specatolul de la Teatrelli e dincolo de cuvinte. Povestea celebrei artiste berlineze este atat de bine conturata de dans si muzica, incat ora jumatate de spectacol trece, parca, intr-o clipa.
Imi doream de mul sa il vad pe Razvan Mazilu intr-un spectacol si chiar m-am bucurat cand mi s-a atras atentia despre acest specacol. Marea mea surpriza a fost Anca Florescu. Am observat-o de pe vremea cand canta cu Nicoleta Luciu. Apoi a jucat prin niste seriale si filme, ca am mai vazut-o din cand in cand, cu coada ochiului pe undeva. M-a suprins placut acum doi ani cand a si fost preferata mea la Selectia Nationala Eurovision,  Insa nu ma asteptam sa fie atat de buna... In Mon Cabaret Noir, a fost o revelatie.
Specacolul trebuie vazut, iar daca nu sunteti fani ai cabaretului sau daca sunteti pudici/puritani/conservatori si nu vreti sa vedeti un spectacol interzis publicului sub 16 ani, incercati un alt specacol la Teatrelli, Sala aceea e de vis.

Pe cuand...

marți, 12 ianuarie 2016

E Deja Vu sau o noua sansa?

Ma aflu de cateva zile intr-o situatie ce nu imi da pace pentru ca imi aminteste de o situatie similara prin care am trecut acum noua ani. Din start am zis, ca e un deja vu si ca totul e sortit esectului, la fel ca data trecuta. Nu am dormit, nu am avut stare, m-am tot gandit cu teama la momentul in care castelul de nisip o sa se prabuseasca si totul o sa fie pierdut. Am reluat pas cu pas episodul de acum 9 ani, am vazut unde am gresit atunci si am inteles de ce s-a intamplat totul asa. Si atunci am realizat ca ceea ce mi se intampla acum nu e un deja vu, ci e o a doua sansa. Acum am experienta trecuta si stiu ce sa fac sau ce sa nu fac. Situatia e atat de similara incat e normal sa o etichez si o sa o procesez ca ceva ce stiu deja. Insa asta e marea greseala, nimic pe lumea asta nu e identic. E mult mai usor sa sortam lucrurile pe categorii si sa le vedem dupa categorii comune, insa daca vrei sa fi mai mult si sa vezi lumea altfel, e bine sa de desprinzi de reguli si lectii si sa vezi fiecare lucru asa cum e, individual si nu colectiv.
Nu ma astept sa imi ia cineva sfaturile in serios, atata timp ca eu nu cred in carti de dezvoltare personala si in sfaturi date de necuoscuti. Am scris acestea ganduri aici pentru ca trebuia sa fac asta pentru a intelege si pentru a nu mai face aceasi greseala de doua ori.
De cate ori avem acces la o a doua sansa? De ce sa punem cruce ce ceva pentru ca din experienta credem ca nu se poate?
Pe curand....

joi, 7 ianuarie 2016

Sa dam crezare inceputului de anotimp rece

2# Epopeea unei carti

Nu prea citesc poezie. De fapt, citesc doar poezie scrisa de prieteni. Iar Forugh Farrokhzad nu poate sa imi fie prietena. Nu pentru ca nu pot avea prieteni cool din Iran, ci pentru ca scriitoarea persana a murit in 1967, la numai 32 de ani, intr-un accident de masina. Farrokhzad este una din cele mai puternice voci feminine ale poeziei persoane moderne, si in acelasi timp una din cele mai controversate sctiitoare.
Volumul de fata are o poveste frumoasa. Pe cand eram in Japonia, maica-mea m-a rugat sa il rog pe Ali, un amic iranian, ce statea in acelasi camin cu mine si care era la doctorat la cel mai bun prieten al profului meu, sa imi cumpere cand se duce acasa o carte de poezie, ceva modern, pentru prietenul ei Gherghe Iorga, traducator din persoana, ce voia sa traduca ceva nou la noi. Alireza mi-a adus volumul de fata, pe care i l-am trimit apoi mamei acasa. Iorga s-a bucurat mult de cadou, pentru ca mai tradusese ceva de Farrokhzad si si-ar fi dorit sa mai traduca. 
Si uite asa, aproape trei ani mai tarziu, volumul iranian, ce a trwcut prin Tokyo, a ajuns sa fie publicat in romana. Din pacate nu am ajuns la evenimentul de lansare, insa Gheorge Iorga i-a dat maimei volumul acesta pentu mine, cu o frumoasa dedicatie. Deci, nu aveam cum sa nu il citesc.
Nefiind devorator de poezie nu pot sa imi dau cu parerea despre cum scrie Farrokhzad. Insa majoritatea poemelor ei mi-au placut. Asta, cred ca inseaman ca e o carte buna. Bine, Farrokhzad e una din cele mai bune poete persane, dar daca mie mi-a placut cum suna in romana, inseaman ca Gogu, a facut o treaba buna, ceea ce nu ma mira.
Pe curand...

miercuri, 6 ianuarie 2016

O singura noapte

Nu-mi place de ziua mea. Nu imi place pentru ca sunt in centrul atentiei si mie nu mi-a placut niciodata asta. Nu imi palce sa vorbesc in public, sa atraga cineva atentia asupra mea, sa am multe priviri asupra mea. Pentru ca nu stiu cum sa reactionez. De aceea, nu imi palce de ziua mea. Asta e motivul pentru care nu prea imi fac ziua,si daca o fac, e ceva intim, cu putina lume.
Dar cel mai tare ma enerveaza apelurile de la 12 noaptea. Lasati-ma o noapte, sa dorm, si cand ma trezesc sa simt ca e ziua mea. Nu, hopa, ca e 12 noptea e si ziua mea. Plus ca sunt nascut la 11:15 si mi se pare mai ciudat sa ma sunt cu apoape 12 ore inainte sa ma nasc, decat cu 12 ore dupa.
Va multumesc pentru toate urarile de pe Facebook, email, telefon, SMS, whatsapp, Line, Viber, Linkedin si in persoana! Nu-mi place mie ziua mea, dar contorizez  urarile :))

Pe curand...

duminică, 3 ianuarie 2016

Drumul catre libertate

1# Curajul tineretii

A photo posted by Horea Sibișteanu (@horicas) on

Sa fie mai bine de doi ani, de cand am vazut documentarul lui Adelin Petrisor, ce mi-a deschis criozitatea spre Coreea de Nord. Prima biografie/ marturie a ororilor de acolo a fost Escape from Camp 14. Mi-am spus ca nu poate sa existe o carte mai tulburatoare pe acest subiect dar cand am citit Nothing to Envy mi-am dat seama ca ma inselasem. Nu numai detinutii politici mor de foame in Coreea de Nord, ci si oamenii simpli. Si atunci, de ce nu se revolta nimeni?
Din nou am fost surprins de o astfel de carte, de data asta scrisa de o tanara de 21 e ani, Yeomni Park. Yeomni nu a avut o viata foarte grea, in comparatie cu ceilalti nord-coreeni. Tatal ei se ocupa de bisnita si aveau ce manca. Mai greu a fost atunci cand acesta a fost prins si inchis. Si-a piersut statutul si brusc au devenit saraci. Si poate ca nu ar fi fugit din Coreea de Nord, cu toate ca traiau cu frica si le era foame, daca sora mai mare a lui Yeonmi nu ar fi fugit cu o prietena. Atunci, mama si fata mai mica, au plecat in cautarea lor. Pana aici pare o carte tipic celor despre Coreea de Nord. Insa asta e doar prima jumatate. Park ne prezinta toata drama petrecuta in China, unde nord-coreencele sunt vandute ca sclave, barbatilor, pentru ca nu sunt destule femei in China. Yeomni avea doar 13 ani cand a fugit, si odata cu traversarea granitei spre China, a lasat in urma copilaria. Si-a vazut mama violata, a fost vanduta si a ajuns sa faca vide-chat pentru a castiga bani si a fugi din nou, spre Coreea de Sud.
Dar viata intr-o tara capitalista e grea, Yeomni nu e invatata sa gandeasca singura si nu stie ca opinia ei e importanta. Cauta mereu raspunsurile corecte, inclusiv atunci cand acestea nu exista.
Drumul catre libertate e o carte diferita de toate celalalte din aceasta categorie. E diferita pentru ca e scrisa de o fata de 21 de ani. De o fata ambitioasa ce reuseste sa isi dea Bacalaureatul si sa intre la una din cele mai de prestigiu universitati din Seoul. O fata care lupta pentru drepturile omului in Coreea de Nord, cu toate ca a intrat in vizorul autoritatilor Nord-Coreene si televiziunea propagandista de acolo o terfelesc in toate mocirlele. Si curajul asta i l-a dat doar lipsa maturtatii. Cu cat inaintam in varsta, incepem sa calculam riscurile si luam decizii mai greu. Insa ea a pornit devreme pe drumul asta si daca o tine tot asa, ar putea sa ia si un Nobel pentru Pace.
Pe curand...

vineri, 1 ianuarie 2016

Sa inchinam un pahar prieteniei!

E deja o traditie sa scriu un articol de Anul Nou, articol in care sa imi pun o dorinta si sa verific daca dorinta de anul trecut s-a indeplinit.
Chiar nu imi aduceam aminte ce mi-am dorit pentru 2015, dar stiam ce mi-a adus anul. A fost exact ceea ce mi-am dorit: prieteni noi si relatii vechi reluate. La inceputul lui 2015 eram cam singur si pierdut. Ma mutasem de putin timp in Bucuresti si prietenii vechi, ce stateau acolo de ani buni, aveau gasca lor. Intr-un an, am inceput sa ma incadrez si sa ii adun in jurul meu. Odata cu prietenii vechi au aparut si unii noi, ce au venit la pachet. Oameni foarte misto pe care ma bucur ca i-am cunoscut si ca mi-au ajuns prieteni.
Dar cel mai mult ma bucura o prietenie aparte. Nu face parte neaparat din gasca restransa si pentru ca nu ne-am imprietenit fortati de colectiv, si mai ales pentru ca cu ani in urma in juram ca nu vreau sa am de-a face cu el, tin mult la prietenia asta. Nu am multi prieteni de suflet. Asta pentru ca greu imi intra cineva la inima si mai ales pentru ca sunt putini aia care ma suporta. Si atat s-a mai facut tam-tam pe bromance-ul dintre noi, incat m-am decis sa scriu despre asta aici, acum.  
Blogul asta are aproape 2000 de articole scrie timp de 8 ani si. Cine crede ca eu scriu altceva decat simt, ca scriu la comanda sau la rugamintile cuiva, ca scriu ca sa impresionez sau sa dau bine, nu ma stie si se inseala amarnic. Pe blog am zis mereu ceea ce am crezut si am simtit.
Si astfel vine si rezolutia pe 2016. Anul asta imi doresc sa fac cate ceva din lucrurile pe care le-am tot lasat de-o parte. Si ma refer la imaginea mea. In 2016 vreau  sa imi intrec frica si fobia de sala si sa trec peste lene si sa slabesc. 2015 mi-a dat curajul sa imi pun o dorinta grea si cred ca pot sa o duc la capat.
Pe curand...

Translate

Faceți căutări pe acest blog

Scriu despre:

japonia (462) carte (227) de-ale mele (176) Facultate (123) filme (108) mancare (85) seriale (79) EU (64) scoala (64) muzica (60) oameni (49) prieteni (49) blog (48) excursie (44) Bacau (41) Iasi (41) Romania (40) funny (37) teatru (36) tv (31) bucuresti (29) Coreea (25) playlist (20) facebook (17) sesiune (17) internet (14) sarbatoare (14) copilarie (12) fashion victim (12) iPhone (12) natura (12) romani (12) politica (11) vacanta (11) Ghibli (9) camin (9) jurnal de calarorie (9) leapsa (9) opinii (9) proza (9) telefon (9) constructii (8) dincolo de metropola (8) literatura (8) transport (8) tren (8) familie (7) fotografie (7) kinki (7) presa (7) traditii (7) google (6) tehnologie (6) 1 mai (5) Atena (5) deviantart (5) iarna (5) petrecere (5) photoblog (5) presesiune (5) prostie (5) psihologie (5) viata (5) Pishinau (4) cadouri (4) cultura (4) despre mine (4) mare (4) poezie (4) raceala (4) servicii (4) Craciun (3) aniversare (3) autocunoatere (3) criza financiara (3) dentist (3) kamakura (3) liceu (3) nikko (3) timp liber (3) yokohama (3) banc (2) capitan planet (2) desene (2) la multi ani (2) memorial (2) metrou (2) obiceiuri (2) postmodernism (2) prietenie (2) prosti (2) scris (2) societate (2) taxi (2) Disneyland (1)