luni, 31 decembrie 2012

Exista viata dupa Craciun

Vineri, in ultima zi de scoala, am avut o intalnire cu sensei: asa ca inainte de vacanta. Semestrul asta am ajuns intr-un impas cu cercetarea. Tot ce lucrasem intr-un an nu dadea rezultatele dorite, asa ca timp de 3 luni am tot incercat diferite modalitati, de a interpreta datele in alt fel, dar fara niciun rezultat. Vineri a avut sensei o revelatie. Si pentru ca nu avea timp sa ne explice ne-a chemat la scoala de Craciun. Dar ce sa vezi, eu eram singurul in Tokyo, Hakan si George au plecat acasa, respectiv la bunici. Elegant i-am zis profului, ca eu, mai devreme de 26, nu vin la scoala. Dupa ce a ras de motivarea mea: "E Craciun!" - pentru ca pentru el Craciunul inseaman o sarbatoare importanta in care impart cadouri si mananca pui de la KFC - a zis sa fiu la el in birou la 11, pe 27. Zis si facut, pe 27, la 11 eram acolo.
Explicatia se trasformase intr-o mica schema cu notificarea ca ami multe informatii sunt in cursul pe care l-a predat dumnealui anul trecut. Cursul pe care il predase, era un curs la care m-a obligat sa merg, curs in japoneza, la care pregatea niste slide-uri in engleza, curs din care nu am inteles nimic. Ei, lasa, dupa vacanta incep sa studiez. Ca nici despre tunele nu stiam nimic si uite-ma cu cercetare pe tema asta...
Dupa asta mi-a zis sa revin in jumatate de ora, ca plecam sa luam pranzul impreuna. Dar pana atunci sa ma duc sa ma uit peste notilele de anul trecut.
La masa de pranz am fost cu trei din cei 4 doctoranzi, adica cu cei ce erau la birou in ziua respectiva. Am vorbit despre traditii de Craciun, vreme si alte nimicuri. Dupa ce am mancat am si plecat. Fara palavre sau timp sa digeri mancarea la masa.

In drumul spre casa am fost oprit de doi. Au inceput sa imi bolboroseasca ceva in japoneza. Era atat de frumos afara, se incalzise si sufla un vant cald, incat eram atat de bine dispus si in loc sa dau din cap ca nu, m-a mancat sa spun in engleza, ca nu vorbesc japoneza dar daca stie engleza, poate sa ma intrebe in engleza, iar daca pot, il ajut. Atat mi-a trebuit...
-Stiai ca in Biblie se vorbeste de Sfanta Mama si nimeni nu spune despre asta. Numai noi, de la Biserica lui Dumnezeu spunem.
O placa din Japonia spune ca exista o perstera in care a locuit Iisus
Sursa: I Love living in Japan
-Multumes, nu ma intereseaza. Sunt crestin si e pacat sa incercati sa ma convetiti la secta voastra.
-Nu suntem secta, noi suntem adevaratii crestini. In Biblie se vorbeste de noi, ca Biserica lui Dumnezeu, noi suntem aceea.
Ei atat mi-a trebuit, sa ma ia cu manipularile lui de asiatic convertit la crestinism.
- Nu stiu ce studii ai tu, dar cunosti istoria Crestinismului?
- Sunt student. Studiez sa ajung Pastor. Da, stiu istoria. Biserica lui Dumnezeu, apoi au aparut catolicii, si apoi protestantii.
- Ei nu e chiar asa. Era Biserica crestina ce s-a impartit in doua, in 10054, in vest: Catolici si Est: Ortodox. Stii ce inseamna ortodox? (Da din cap ca nu). Ei, orotdox, inseamna vechi. Nu ma lua tu pe mine cu secta ta, ca nu ma intereseaza.
Si de aici a inceput o lunga batalie, in care el im vorbea in versete si eu il luam cu logica. Dupa ce m-a pus sa vad un film de 2 minute in care spune ca in Biblia originala in text Dumnezeu se adreseaza cu Noi, dar Dumnezeu e unul, si dupa "Dumnezeu a creat omul dupa chipul si asemanarea lui". Coreeni de la Biserica lui Dumnezeu, au tras concluzia ca e si Dumnezeu Mama, dupa care s-a facut Eva. Plus nu stiu ce versete in care spune ca Ierusalimul e mireasa mea, deci cine e Mireasa...
De unde sa inteleaga ala ca poate e o metafora, ca e oexpresie frumoasa, ca nu trebuie sa ia cuvant cu cuvant, ci sa interpreteze, de unde sa inteleaga el ca se vorbeste la plural din politete... Nu frate, exista Dumnezeu Mama. La un moment dat m-am enervat atat de tare, ca ma lua cu versetele lui, incat i-am zis ca e prost si ca e spalat la creier. S-a suparat si mi-a zis ca nu e bine ca un crestin sa vorbeasca asa. Pana mea, inventez si eu acum o Biserica ce spune ca de fapt nu exista Dumnezeu Tatal, ci e hermafrodit, e si femeie si barbat si interpretez anumite versete asa cum vreau, si mai racolez cativa prosti si fac o biserica. Asa si cu astia. Au venit unii de prin America si i-au gasit pe Coreeni, ce nu au nicio treaba cu Crestinismul si il convertesc.
L-am intrebat, dupa ce reusiste sa ma socata din toti pepenii, ce vrea de fapt de la mine, ca putem vorbii fiecare pana maine si nu ne intelegem si mi-a zis ca ma roaga sa citest nu stiu ce versete si o sa vad eu ca ma dreptate. Pa si  La revedere!

Pe curand...

duminică, 30 decembrie 2012

A doua seara de Craciun, cu oameni minunati

Planul initial era sa fiu acasa pe 26. Foarte putini dintre voi stiu asta, pentru ca trebuia sa fie o surpriza. Cu toate ca nu era nimic prea sigur, mi-am pus mari sperante in asta, iar cand totul s-a sfaramat ca un castel de nisip, mi-a picat si moralul.
Apoi am primit propunerea asta, de a petrece a doua seara de Craciun la acesti oameni minunati. Racit cobza m-am dus si m-am simtit atat de bine la un vin fiert, salata beouf si sarmale. Am mancat cele mai bune sarmale pe care le-am mancat inafara de acasa. Mama gateste dumnezeieste deci e mare lucru sa zic asta.  Si sa faci sarmale in Japonia e o munca sisifica, cel putin pentru mine... Cred ca asta e o calitate pentru un masterchef, sa reusesti sa faci ceva cu ingrediente limitate si improvizand sa iti iasa ceva atat de bun. Eu nu sunt fan mamaliga, insa atunci am mancat una din cele mai bune mamaligi din viata mea, poate pentru ca nu era facuta cu malai, ci cu faina de porumb, ce e mult mai fina decat malaiul. Sunt atat de impresionat de ceea ce a iesit incat as putea vorbii la nesfarsit despre asta.
Multumesc mult pentru atmosfera de Craciun! Sper ca prietenia asta sa tina si dincolo de Japonia!
Pe curand...

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Slujba de Craciun sau Un altfel de Craciun

Asta e unul din lucrurile care raman pentru mine. Nu vreau sa ajung ca George Moise si sa ma injure toti romanii de la Tokyo, asa ca o sa fiu cat se poate de scurt si de elegant in acest articol. Pot spune ca mi-am amintit de tiganca din aeroport din Moscova, care mi-a zis ca nu merge la biserica romaneasca din cauza lui Magdalena. Nu pot sa fie doua la fel in acelasi loc, de aceea, una din ele renunatase. Macar Magdalena are bun simt si nu s-a apucat sa imi spuna despre dimensiunile penisului sotului ei, ca cea din aeroport, insa amandoua erau certate cu gramatica si amandoua vorbeau o japoneza de haules-baule, cu accent romanes.
Comunitatea romaneasca din Tokyo e formata din studenti, oameni de afaceri, ingineri casatoriti cu localnice ce isi aduc mamicile sa le gateasca romaneste si animatoare, active sau pensionate, casatorite cu japonezi si ajunse casnice.
Eu am fost un intrus la slujba si la masa de dupa pentru ca nimeni nu ma stia si pentru ca sunt student, si am venit aici sa invat, nu sa stau. Eu nu le stiu probleme lor de gaijini de zi cu zi, nu stiu suferinta lor, eu am bursa si nu ma chinui sa muncesc si sa trimit bani acasa.
Oricum am mancat bine: fasole cu carnati, sarmale, snitele, aipioare, telemea, cascaval,  chiftelute, salam de sibiu, icre, salata beof, si alte tipuri de salate, tort, cozonac, prajituri si bezea. Pentru ca sunt racit nu m-am atins de bere, de vin si de sampania romaneasca.
Pot spune ca imi place de Parintele Nicodim. Eu care am o boala pe preotii de azi, ce au ca scop in viata sa faca bani si case si nu sa salveze suflete, am desoperit un parinte sincer, ce se lupta pentru o biserica romaneasca pentru romanii departe de casa.
Cad despre cancan, o sa va povestesc personal, cand ma intorc acasa. Pot scrie un scenariu de film, o comedie de sezon... cu animatoare pensionate, cupluri mixte, babe ce plang la comanda, ce au un scop in viata sa isi streseze nepotii sau sa isi alinte baietii ce deja au mai mult de 30 de ani, si despre agramate ce se dau mai importante decat sunt.
Pe curand...

vineri, 28 decembrie 2012

Da' pe-mparat tot nu l-am vazut

pe 23 decembrie este ziua de nastere a Imparatului Japoniei. In acea zi iese la balcon si face cu mana la popor. Este una din cele doua zile din an cand se poate vizita curtea palatului, in rest se pot vizita doar gradinile exterioare, asa ca era un motiv bun sa ajung si eu la Palatul Imperial.
Cand se sapa o groapa in Japonia, sau cand se schmimba un bec de la iluminatul public, sunt cam 4 neni, imbracati cu haine reflecorizante ce iti fac semn sa ocolesti groapa/stalpul. Isi cer scuze pentru ca te-au deranjat din mersul tau si iti multumesc pentru intelegere. Daca pentru o groapa sunt 3, va dati seama ce era pe 23 la palat? Multi dar prosti. Am iesit din metrou fix la cea mai apropiata iesire de langa palat. In fata noastra era o poarta in jurul careai era aglomeratie mare. Ne-am apropiat de ea, cand un paznic s-a pus in fata noastra si ne-a zis ca e interzis. "Pe aici se iese numai". Bine, bine dar pe unde se intra? Ne-a facut semn spre dreapta, asa ca am pornit-o in directia aceea. Dupa ce ne-am plimbat cam jumatate de ora, timp in care tot eram depasit de japonezi ce alergau in jurul palatului, si a, trecut de trei porti la care scria accesul interzis, ne-am oprit si am intrebat din nou. Ni s-a zis ca inapoi de unde am venit.
Plini de draci am plecat inapoi si dupa jumatate de ora, am gasit poarta cea mare. Era fix prima poarta in directia opusa, de unde ajunsesem noi. Portarul ala isi batuse joc de noi, efectiv. Era deja aproape ora ultimului discurs al imparatului, deci sanse mari sa il mai vedem nu erau. Am gonit-o printre multime, si cand am ajuns la poarta ni s-a zis ca nu se mai intra. S-a intrat pana cu 10 minute in urma. M-am umplut de draci, ma plimb de o ora in jurul palatului din cauza unui bou, sunt racit bocna si imi spune ca nu mai pot sa intru. Da' pe 2 sigur ajung...
Si pentru ca eram in zona m-am hotarat sa vad Tokyo Station. Am capul calendar de la statia asta. Am fost in interior, undeva printr-un corp nou dar niciodata nu o vazusem pe dinafara si mai ales, acum cand au terminat-o de renovat.

joi, 27 decembrie 2012

Map of the Sounds of Tokyo

Noroc ca mi-au intrat serialele in vacanta ca asa am apucat si eu sa vad filmul asta ce zace in calculator de o luna si despre care prietenii mei de aici tot vorbesc.
Am pornit de la premiza ca e un film foarte bun. Altceva nu stiam despre el. Am vazut ca se vorbeste in japoneza, am presupus ca e japonez, insa repede mi-am dat seama ca nu e. Erau niste mici clisee pe care le observa gaijinii in Japonia, clisee ce in cinematorgrafia japoneza nu apar, pentru ca pentru ei sunt lucrui normale insa pentru noi e altceva si de aceea le evidentiem. Nu o sa spun care sunt acele clisee pentru ca daca ai locuit in Japonia iti dai singur seama de ele, iar daca nu ai avut contac cu Tara Soarelui Rasare, nu are rost sa stii acest mic detaliu ce ar putea sa strice filmul.
Filmul este o poveste de dragoste ce se naste deja moarta, fara viitor, intre o localnica cu viata dubla (Ryu) si un spaniol, David, aflat in suferinta. Povestea este spusa de un barbat in varsta, al carui nume nu se stie, si care e prieten si vecin cu eroina feminina. El este inginer de sunet si ii place sa o inregistreze pe ea vorbind, incercand sa afle ce face si cu ce se ocupa. Inginerul si Ryu se intalnesc la cimitir, unde ea curata mormantul familiei.


Filmul a facut parte din selectia finala de filme de la Cannes, in 2009. Recomand acest film pentru ca este cel mai bun film despre Japonia facut de vre-un strain, din cate am vazut pana acum dar si pentru ca are o frumoasa poveste spusa intr-un alt mod, diferita de filmele americane. Daca ati mai vazut filme spaniole, intelegeti ce zic.
Pe curand...

luni, 24 decembrie 2012

Sarbatori fericite!

Pentru cateva zile o sa fiu si eu ocupat cu Craciunul asa ca de auzim dupa 27. Sa aveti parte de sarbatori fericite in familie, alaturi de cei dragi! Si cand bobinati toba, carnati, caltabosi si racituri sa va ganditi si la mine ca ei nu am parte de asa ceva.

Pe curand...

Melci, despre oameni si melci

Am tot citit stiri despre noul film al lui Tudor Giurgiu, cu Monica Barladeanu, Dorel Visan si Andi Vasluianu. La inceput nu am fost interesat de film, din cauza titlului. Faptul ca juca Dorel Visan in el si ca avea nume cu melci, m-am gandit ca are legatura cu Senatorul Melcilor, film ce nu mi-a placut deloc. Filmul a avut un succes rasunator in tara asa ca am zis ca merita o sansa. Un film romanesc e greu de gasit insa am avut noroc cu asta, ca mi-a aparut pe site-ul pe care il folosesc sa vad seriale online (site american, de altfel).
Cinematografia romaneasca incepe sa miste incet incet, din amorteala in care intrase dupa moartea clinica. E bine ca pe langa filme postmoderne, fara tema si fara inceput si sfarsit si pe langa filmele de duzina scoase de Media Pro, mai exista si filme ca acesta: o comedie neagra de zile mari.
Filmul este despre un grup de muncitori de la ARO care se hotarasc sa cumpere fabrica si datoriile ca sa nu fie cumparata si inchisa de francezi. Cum vor face rost de cei 300 000 de dolari pentru fabrica? Donand sperma la o clinica din Bucuresti, ce vinde sperma in America. Fiecare doza e platita cu 50$, astfel cei 1000 de muncitori, donand timp de 6 zile, pot strange banii necesari pentru a cumpara fabrica. Cu asa o premiza, intr-o Romanie post descembrista, se plaseaza actiunea unui film misto. Macar asa sa facem si noi haz de necaz, prin cinematografie.
Am stat cu ochii pe film foarte atent, sa caut o greseala. Sa faci un film cu actiunea in anii '90 e destul de greu. S-au schimbat multe de atunci si e greu sa filmezi o strada cu blocuri fara termopane sau cu masini noi. Clinica de recoltare avea usi de pvc si jaluzele verticale... Hai, nici chiar asa..

In seara asta lucrezi pentru export sau intri si pe piata interna?
Pe curand...

duminică, 23 decembrie 2012

GG

122 de episoade, 5 ani si jumatate, am urmatit Gossip Girl. Si asta din doua motive:
1. Generatia mea nu a avut un serial despre adolescenti cum altii au avut Beverly Hills
si
2. Il incepusem si trebuia sa il; termin. E o nebunia de-a mea, sa nu pot sa las un serial pe care l-am inceput, sau o carte, sau un proiect. Si incepuse sa imi placa atat de mult de Serena si Dan (ea e jucat de cea mai frumoasa actriata tanara iar el semana cu mine oarecum - un om ce incearca sa se faca placut intr-o lume in care simte ca nu face parte, cu talent de scriitor).
De vreo doi ani, insa, ma tot rog sa se termine. Au lungit-o prea mult, nu au conturat persoanjele bine si au dat afara actori ce interpretau roluri bune pentru ca nu s-au inteles la contracte. Gossip Girl a fost un fenomen si ma bucur ca am facut parte din el. Ma bucur ca dincolo de toata telenovela, cu morti ce nu sunt morti si copii de bani gata ce nu sunt in stare sa termine o scoala dar sunt in stare sa aiba afaceri de succes, serialul s-a terminat frumos si am aflat cine e Gossip Girl. A fost perfect, iar epilogul a fost si mai bun.

Pe curand...

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Fashion Victim (6)

Ceea ce e interesant la episodul de astazi, e ca toate pozele de azi, toate personajele de azi, au fost surprinse in 24 de ore. Primul persoanaj intr-o seara de sambata, ceilalti 3 a doua zi, duminica. Al doilea lucru interesant, e ca toate au fost surprinse in tren, mai putin prima poza, care e surprinsa in gara.
Sa inceapa spectacolul:
Domanisoara din imagine incearca sa fie un Arlechino feminin de exceptie. Geaca animal print, posetuta cu tinte aurii, fusta verde fosoforescent si ciorapi de senzatie. Un crac mov, unul verde, asortati la pantofi aurii.

vineri, 21 decembrie 2012

Bufnitele

Totul a pornit de la Bufnitele Ralucai si de la Matei Brunul. Eram pe net, pe site-ul de la Polirom, cautand ce autori romani contemporani mai publica cei de la Iasi cand ma vazut o stire despre nou roman al lui Filip Florian, Toate bufnitele.
Raluca stia de Filip Florian (daaah, ea nu a uitat sa citeasca, si nu a gasit scuze pentur lipsa de timp) si asta m-a enervat rau de tot. De ce nu stim mai multe despre scriitorii nostri contemorani? De ce nu sunt mai promovati, cum de am ajuns asa un popor de inculti?
Pentru cei ce nu stiu, Filip Florian este un scriitor si jurnalist roman nasuct in 1868. Bunicul, bunicului lui este Ioan Slavici. Si-a facut debutul literar in 2005 cu romanul Degetele Mici, roman premiat de Uniunea Scriitorilor si de Romania literara. Romanul a fost tradus si publicat in Ungaria, Polonia, Slovenia, Slovacia, Italia, Franta, Spania, Germania si SUA. In Germania este unul din cei mai in voga scriitori, romanele sale sunt traduse imediat in germana, si publicate acolo, avand un succes rasunator.
Dupa Degetele Mici a mai publicat Baiutetii (2006) - imprenua cu fratele lui Matei Florian si Zilele Regelui, in 2008.  Anul acesta a lansat la Gaudeamus romanul Toate bufnitele, roman ce a fost cea mai vanduta carte romaneasca de la targ.
Asa am ajuns eu sa citesc romanul sau. Pentru ca am citit 4 romane intr-o luna lucrurile sunt destul de valma in capul meu, nu au avut timp sa se aseze calumea si de aceea inca am fost sub influenta lui Matei Brunul si a lui Mortii Ma-tii si de aceea o sa fac o pauza de citit (ca tot vin sarbatorile) pentru ca nu am digerat romanu asa cum trebuie.
E o carte buna, e o carte foarte bine scrisa si nu am tutut sa ma bucur de ea pentru ca am comparat-o cu cele doua romane ce si-au pus amprenta asupra mea.
Toate bufnitele e un roman cu doua acituni: povestea lui Lucian un baiat de 12 ani si Emil, un inginer pensionar, de 60 de ani. Actiunea se petrece in 2000 si poate de aceea mie mi-a placut mai mult povestea lui Lucian. El e de aceasi varsta cu mine si nu prea gasesc scrieri din copilarie de pe vremea mea. Scriitorii scriu despre copilaria lor si generatia mea e prea tanara pentru a avea un nume reprezentativ care sa povesteasca copilaria noastra, din 2000. Mi-a placut si povestea lui Emil, ce incepe undeva in anii '40, insa nu e asa de bine scrisa ca povestea Brunului si de aceea, probabil nu am apreciat-o cum trebuie. Emil se retrage in oraselul de munte al lui Lucian, dupa o viata de poveste. Se imprieteneste cu copilul intr-o zi de iarna cu zapada de jumatate de metru si intre ei incepe o frumoasa relatie de prietenie sau de invatatel si profesor. Imreuna merg sa vada bufnitele in padure iar dupa aceea, se retrag in apartamentul lui Emil, unde Lucian ii descopera manuscuscrisul ce povesteste viata inginerului.
Cartea e destul de greu de citit pentru ca are fraze interminabile in care se trece de la o idee la alta insa in acelasi timp frazarea e atat de cursiva si frumoasa incat ti-e greu sa lasi cartea din mana. Posibil ca daca nu stii stilul autorului, iti ia ceva vreme sa te obisnuiesti cu el.
Oricum Filip Florian este unul din cei mai mari scriitori contemorani si daca nu i-ati citit niciuna din carti, puneti repede mana pe una si treceti la treaba. E pacat, avem scriitori foarte talentati si nu stim de ei. Cartarescu nu e singurul...
Pe curand...

joi, 20 decembrie 2012

Permis de munca

Marti am ajuns la Serviciul de Emgirari (dupa vreo 12 zile in care imi tot ziceam ca o sa ajung acolo) sa aplic pentru o viza de munca. Am aplicat pentru un job la Waseda, sa supraveghez la examene si imi trebuie permis de munca pentru asa ceva.  Oricum nu cred ca iau job-ul pentru ca am primit de curand un mail in care zicea cavtrebuie sa fiu cel putin nivelul 1 la japoneza, asta dupa ce pe formularele pe care le-am complatat initial nu zicea nimic despre asa ceva. Acum sa sper ca nu sunt destul de multi candidati si ca ma accepta asa.
Mi s-a parut cea mai trista experienta din viata mea. Am mai fost la Emigrari, dar nu la permisul de munca, ci la permisul de reintrare in tara si nu din Shinagawa, ci din alta statie de unde am mers pe jos. In Shinagawa exista o statie de autobuz ce duce direct la Serviciul de Emigrari. Autobulul era plin de chinezi, filipinezi, coreieni, tailandezi, indieni si negrii ce pareau ca sunt aici pentru o viata mai buna. Haine ponosite, ieftine, in culori tipatoare, femei cu bebelusi in brate si miros de aer inchis. La un moment dat autobuzul a oprit intr-o statie iar baba japoneza ce il astepta, cand a vazut autobuzul plin de staini s-a razgandit si nu a mai urcat in el.
La emigrari era si mai ingrozitor. Erau 35 de oameni inaintea noastra si am vazut aceleasi fete obosite si triste. Oameni ce se chinuie sa primeasca un permis de munca, intr-o tara in care se castiga bine, ca sa trimita bani acasa. Si dansatoare... Am vazut cateva filipineze bune rau de tot.
Dar bine ca am scapat usor si trebuie sa ma intorc acolo atunci cand voi primii scrisoarea de la ei, in doua-trei saptamanii. Atunci voi fi pentru ultima data, probabil, acolo.
Si pentru ca i-am promis lui Hakan la un moment dat ca atunci cand o sa ajungem in zona, o sa mergem la Odaiba la Zest. Zest era restaurantul meu preferat din Tokyo. In articoul taguit la numele restaurantului o sa va reamintiti povestea. Dupa ce am aflat ca restaurantul a fost inchis, am descoperit ca exista unul in Odaiba. A trebuit sa-l vedem. Am ramas dezamagit, restaurantul din Odaiba arata ca o pestera, insa mancarea e la fel de buna.
Concluzia zilei? E bine ca unele lucruri sa ramana istorie... Zest nu o sa fie niciodata ce a fost... Oricat de mult as fi vrut. Noroc de panorama de la Odaiba, pentru a doua oara in doua zile, ca m-a mai binedispus.

Pe curand...

miercuri, 19 decembrie 2012

Proectii 3D de Craciun, in Shiodome

Duminica am fost in Shiodome pentru ca citisem pe net, dupa ce vazusem ceva la TV, ca acolo e o proiectie 3D de Craciun. Shiodome este o zona nou dezvoltata din Tokyo. Deschisa in urma cu 10 ani, zona gazduieste in cativa zgarie-nori sediile centrale de la cateva mari companii japoneze (SoftBank, ANA, Fujitsu), Nipon TV, hoteluri, mall-uri si muzee (Cu siguranta o sa mai merg odata acolo, ziua, sa vad muzeul publicitatii si fosta gara Shimbashi- prima gara din Tokyo, ce astazi gazduieste muzeul trenurilor). Noi am fost acolo doar ca sa vedem luminitele de Craciun, pentru ca pe site-urile de specialitate spuneau ca e cel mai reusit proiect de luminite.
Am facut cateva poze, cu zona noaptea, poze ce le puteti vedea in albumul Tokyo @night, de pe pagina de facebook a blogului, alaturi de poze din Odaiba.
Insa am facut si un filmulet de 6 minute, cu specolul de proiectii de pe una din fatada mall-ului din zona. Mie mi-a placut foarte mult spectacolul:


Pe curand...

marți, 18 decembrie 2012

Studiu de caz: Alegerile in Japonia

Dupa cum probabil stiti sunt un devorator de politica si nu mi-am ascuns niciodata orientarea politica. Cred ca am varsta la care pot sa imi manifest apartenenta politica, avand destul de multa experienta in viata si dobandind destul de multe cunostiinte, fara sa am scoala de partid.
Urasc persoanele ce se plang de ceea ce se intampla pe plan politic dar nu ies la vot si ma amuza stirile platite gen: Germania isi face probleme pentru ca in Romania USL are majoritatea politica. Asa ceva se poate doar in comunism. Nu-i chiar asa, si asta o sa vedeti in articolul de azi.
In Romania stirile despre Japonia sunt de genul:  Un post de stiri japonez a anuntat ca un OZN s-a prabusit in ocean pe teritoriul statului nipon, sau In Japonia pentru ca nu mai sunt Gheise, barbatii le joaca rolul in teatru. Nu stiu cati dintre voi stiu ca parlamentul a fost dizolvat pentru ca partidul de la putere nu mai avea sustinere politica si ca Guvernatorul Metropolei Tokyo a demisionat pentru asi face propiul partid.
Din aceste motive duminica au fost alegeri. M-au amuzat foarte tare alegerile la ei, pentru ca sunt total diferite decat la noi. Campania electorala a fost foarte linisita. Am vazut intr-o zi o dezbatere televizata: 12 candidati din care 11 barbati si o femeie, raspundeau pe rand la intrebarile puse de moderator. Pai daca Caragiale se nastea la ei, se arunca in fata trenului de plictiseala. Un mic conflict, cand femeia nu era lasata sa vorbeasca, dar in rest pace si liniste. La noi si doi candidati se pot incige, isi arunca injurii sau apa in fata.
Mi-a placut mult ordinea de pe panourile cu candidati. Fiecare si-a pus posterul, in patratelul lui. Nu mai multe postere, fara bannere pe toate blocurile sau in toate intersectiile. Am vazut pe geamul unui magazin un poster cu candidatul comunist, insa posibil ca mosulica ce detinea bacania era un fan al comunisitilor si si-a pus posterul pe geam.
Candidatii la parlament in Kodaira

luni, 17 decembrie 2012

Nimic cu de toate (sau Cand timpul ti-e inamic)

Sursa: TimeOut Tokyo
Vineri trebuia sa mergem in gasculita la un un festival undeva prin Shinagawa. Era perfect pentru ca eu de o saptamana ma tot chinuiam sa ajung in zona, la Serviciul de Emigrari.  Ceea ce era interesant la festival, era perioada in care se tine, ca prin decembrie rar vezi asa ceva, si eram mentionat in Time-out Tokyo, deci se merita vazut.
Ferstivalul comemeoreaza un eveniment din secolul XVIII, cand 47 de voluntari, eroii unui samurai, si-au razbunta masestru omorat. Eu as fi vrut sa vad festivalul pentru ca in poza de pe Time-out arata un fel de reconstituire a scenii si ziceam ca asta e interesant. Festivalul incepe la 11, deci atunci o sa fie si ceremonia, nu?
Ei, daca la inceput eu nu stiam daca o sa merg la festival, pana vineri am ramas singurul care a fost. In plan era sa mai merg cu cineva, si sa ne vedem la 11:45 in Shinagawa. Era cam o ora mai tarziu decat stabilisem prima data si decat ora la care incepea festivalul dar avea ceva de reazolvat dimineata.
Dimineata, am luat micul dejun, am pierdut timp prin camera (pentru ca incepuse sa imi curga sange din nas) si am plecat spre statie. O ora faceam cu trenul de la mine, pana la destinatie asa ca am plecat cu 15 minute mai repede ca sa ajung la timp in staite. Undeva in apropiere de statie, am vrut sa fac o poza candidatilor pentru parlament (sunt alegeri in Japonia si vreau sa scriu un articol despre asta) si observ ca nu mi-am luat camera foto cu mine. Ei, asta e. E prea tarziu, nu am timp sa ma intorc in camin sa o iau ca intarzii cam jumatate de ora. O sa fac poze cu telefonul.
Ajung in gara fix cand ajungea trenul, mandru ca am calulat timpul bine, ma asez undeva langa usa, scot kindle-ul si incept sa citesc. Undeva, cand aproape sa ajung la destinatie trenul se opreste brusc. Conductorul zice ceva in japoneza toata lumea asculta si continua sa isi vada de citit sau de verificat e-mailuri. Cativa din ei, cei care posibil ca eram  la limita cu timpul (ca si mine) incep sa scrie mesaje agitati si nervosi. Dupa 10 minute se pune si trenul in miscare. Posibil ca fusese un accident. Schimb trenul si trimit mesaj ca intarzii 10 minute din cauza unui accident. Ma ajez intr-un colt de vagon si continui sa citesc. 20 de minute mai tarziu, ajuns la destinatie, incep sa imi caut partenerul de festival. Nimic, nimeni in locul de intalnire. Ce pana mea... am intarziat eu 10 minute, nu cred ca inarzie si ea atat. Ma uit inca odata la ceas: si 59, se face fix. 11 fix. Nu eram cu 10 minute mai tarziu acolo ci cu 50 de minute mai devreme. Nu avea niciun rost sa stau acolo si sa astept 45 de minute. Am urcat in tren, spre festival si am inceput sa sciu un lung mesaj in care sa explic ceea ce s-a intaplat de fapt si noul plan de atac.

duminică, 16 decembrie 2012

In www

Am descoperit zilele trecute ca am un cont pe Goodreads. Am primit un mail in care ma anunta ce mai e nou pe acolo, ca vezi Doamne ca nu am mai dat pe la ei. Nici nu imi aduceam aminte cand mi-am facut contul, posibil ca atunci cand aparuse si isi facuse toata lumea. Si pentru ca ma plictiseam ingrozitor de tare si pentru ca stateam la laborator doar de prezenta, mi-am zis sa intru sa vad ce vor.
M-au apucat toate pandaliile cand am vazut ca exista un cont al meu ce nu are date de contact. In capul meu, un cont despre cat si ce citesti, in care eram trecut cu 0 carti citite la viata mea, era dezastruos.
Si cine isi aduce aminte toate cartile pe care le-am citit? Am luat la rand prietenii de pe site si am vazut ce au citit ei: daca citisem cartea, ii dadeam si eu ca am citit-o. Apoi am inceput sa adaug carti de care imi aminteam si tot asa.
Si uite asa, timp de trei ore am cautat si am audaugat carti. Vreo 80. Mi se parea asa un numar mic, cu toate ca imi perdusem atata timp. Ajuns in camin am intrat in baza de date pe care mi-am facut-o in liceu si am inceput sa adaug cartile de acolo. Dar acolo am doar cartile pe care mi le-am cuparat (si citit) din liceu.
Dar bine ca am ajuns cu 250 de carti. Ca si asa am pierdut timp fara sa citesc si regret asta.
In scoala generala citeam seara, cate putin, pe ascuns ca imi era rusine. Si asa eu nu ascultam manele ca restul (da, ascultam LA si Minodora da nu imi cumparasem in viata mea o  caseta (da imi cumparasem cu BUG) iar manele cantate de Minune sau Salam imi desplaceau - si pe vremea aia era inceputul manelelor si cam toata lumea a ascultat atunci, pana si-a dat seama de calitatea indoielnica a muzicii), mama era profa/directoare la scoala si daca mai ziceam ca imi place sa citesc, sigur eram luat de toci.
Am citit in liceu ca atunci eram intr-un grup de oameni ce citeau si descoperisem ca nu e rusinos ca citesti ci e rusinos ca nu citesti.
Dar in facultate am descoperit libertatea ( = fara program fix), internetul si serialele si uite asa am ajuns sa urmaresc 60 de seiale si sa nu mai citesc decat 10 carti in 6 ani,
Noroc de Tokyo si de distantele cu trenul, ca asa am reinceput sa citesc.
Si acum imi dau seama de ceva....De mic am suferit ca nu sunt popular si ca nu ma place lumea si am incercat sa fac orice sa par superficial, cand nu eram asa. Acum imi dau seama ca nu am fost placut de mase pentru ca sunt mai complex decat ceilalti si nu pot fi descifrat atat de usor.
Va las, sa imi instalez goodreads-ul pe telefon, sa fiu hipster pana la capat. Si inca ceva, am inlocuit poza cu Acum citesc, cu un widget de la ei.
Pe curand...

sâmbătă, 15 decembrie 2012

Roz pl@

Acum vreo cativa ani circula o gluma stupida. Ti se arata ceva de culoarea roz pal si erai intrebat ce culoare e aia. Raspunsul corect era Roz pula. Mi-am adus aminte de chestia asta cand am aflat ca filmele erotice artistice japoneze se numesc pink movies.
Da ca sa intelegeti cum de am ajuns la un astfel de film, am sa va povestesc despre Comaneci.
De fiecare data cand cunosc o noua persoana, si de obicei se intampla cu persoanele in varsta, si afla de unde sunt, fac o miscare relativ vulgara si striga Comaneci!

Miscarea, pe care puteti sa o vedeti in videoclipul de mai sus (e singurul pe care l-am gasit, miscarea e corecta, nu conteaza ca tipa ce face miscarea cade dupa aceea), face parte dintr-un moment de stand-up comedy japonez al celebrului comedian si regizor Shogoro Nishimura. Se pare ca acesta avea aceasta gluma in spectacolele sale si asa a devenit Romania celebra in Japonia. Shigoro Nishimura este actor, regizor, muzician, pictor si star de televiziune, fiind una din cele mai importante si iubite personalitati japoneze. Cel mai celebru film al sau este Hanami, pe care incerc sa il vad de ceva vreme, dar e cunoscut ca s-a implicat in realizarea filmelor roz.

vineri, 14 decembrie 2012

Opinii (7): The 7.3

Linda Liszt

I am a Transylvania girl, we don't have them earthquakes there, for me they have always been those horrible things that they get in Bucharest. One of them, a Richter 7 (less than the one last Friday), almost killed my Dad in 77 as he happened to be in Bucharest, half of the city went down with it. When I felt the first one in Bucharest I was 19, it was a 4.2, which here in Japan scares people less than their own farts. And this is a public farting culture.
Back then I was freaked out for a week.
Ever since I'm in Japan I started to manage the "little ones" (+-5) with brain tricking techniques such as X is jokingly moving my chair or oh, my bed is a bit dodgy. Didn't work for the 7.3. It lasted one full minute, as guess what, I got a Christmas promotion, 2 in 1!!! There were two, very close in epicenter and with almost identical intensity, at a 4 second distance. The luck!!
You will probably wonder, like the rest of the world, if I'm so scared of them earthquakes why the hell I am in frickin Japan. I still do not have the answer to that question. No clue how and why I ended up here, wasn't on my priority list, wasn't interested in manga and tanga, Asia wasn't on my list altogether, maybe except Mongolia... 
I so often listen to this Kaiser Chiefs song:

  I have truly never been this far away from home. Japan… is something else; and I still cannot put it into words. I tried the other day in a post on this blog which turned into an article in Dilema Veche, because I was tired of people pushing me to write about Japan. I should have stuck to my instincts, since all people understood was that I terribly missed being touched... which I do, but that's really not the point. Just cannot explain Japan.
And, contrary to what would be rationally considerable, the earthquake didn't make me run away. Almost like... Europe will always be there waiting, Japan might not... I know it sounds crazy, am probably still under shock so please take it as such. 
The events as they happened: I was at home trying to play with my new Japanese netbook borrowed from friends (thanks again R and A) when I realised it wouldn't read my external hard drive. So, rather pissed off, I dragged my ass to the office on a Friday evening, hoping the computers there would do a better job.
As I entered the common room/printing room and sat on the chair pestering, things started moving. First I thought it was an easy one and told myself, as usual, that X was again moving my chair. And then it wouldn't stop. and it wouldn't stop. and it wouldn't stop. I looked to my right at one of the girls, she was wearing a mask (as they do round here, still haven't gotten used to them completely) and so only her eyes were exposed and I will never forget them getting big!!! That is how I figured out it wasn't one of the 5 ones, and my brain couldn't be tricked this time. And all I could think of was: thank God the stupid netbook wouldn't read the stupid hard drive! On the way to the office I was almost crying with anger thinking this is the worst place in the world for my laptop to crash, I really didn't need it happening here, I don't need another week spent on retrieving-documents-installing-shit-on-a-netbook-in-Japanese, I don't have time for that, all I want to do is work work work. And during the earthquake I remember this strange state of happiness that somehow the universe has aligned things to make me understand how unimportant all that was, plus not to leave me alone, experiencing this by myself in my flat. Epiphany? Don’t know. But it helped through the fear.
It was better being with Japanese people then alone because they didn't even blink and knew exactly what to do, zen all the way. I was frozen. They took me downstairs somehow, cannot remember, just remember that, as we were outside the building, one of them said it wasn't as bad as March 11, and that kind of left me wondering
What’s a 9 like then??????


Pe curand...

joi, 13 decembrie 2012

Primul meu roman japonez

Vita Sexualis de Mori Ogai este primul meu roman japonez. Daca tot sunt in Japonia de un an si asa nu am invatat limba, macar sa citesc si eu ceva din literatura lor. Nu stiu daca romanul asta e unul din cele mai reprezentative, dar politica fata de Kindle e ciudata in Romania, si asta era singurul pe care l-am gasit... (intre timp mi-am dat seama ca pot sa citest si epub de pe tableta, dar nu prea imi place).
Adevarul e ca in ultimul timp mi-am cumparat e-book-uri scrise de autori romani. Doar Vita sexualis si inca un roman sunt straine in colectia mea, restul sunt autori romani contemporani. Daca ma gandesc bine, romanul lui Mori Ogai e singurul roman vechi, pentru ca si cealalt roman strain e tot contempran. Da, sunt intr-o etapa in care citesc contemporani, si asta pentru ca sunt dezamagit de noi ca popor, sunt dezamagit ca nu ne promovam scriitorii si ca exista prea putine mijloace media in care aflam de ei. E mult mai usor sa prostesti televizorul cu Zavoranca care a luat un pumn de pastile si e in coma, decat sa inviti un sctiitor contemporan care sa discute despre opera sa. Se vede asta din costurile mari p care le-a avut TVR Cultural, ce a trebuit inchis pentru ca nu producea nimic intr-o televiziune falimentata de o guvernare ce a vrut sa-si faca un post de stiri care sa elogieze presedintele si prim-ministrul incompetent.
Mori Ogai a fost chirurg de razboi, romancier si poet. Gastele, este romanul lui lui de referinta.
Mori Ogai a fost educat in perioada revolutiei Meji. A studiat germana si a fost trimis la studii in Germania. In timpul facultatii si-a dezvoltat pasiunea pentru literatura, in special cea chineza. In Germania a descoperit literatura europeana, iar intors acasa a inceput sa traduca opere din germana in japoneza si sa se dezvolte ca autor. Astfel a ajuns un precursor al literaturii premodern japoneza si un nume de referinta in literatura mondiala.
Vita Sexualis e o incursiune in experientele sexuale ale personajului principal, un alter ego al lui, din copilarie pana la plecarea in Germania, la tinerete.
Prima experienta de gen e la varsta de 6 ani cand surprinde o vecina uitandu-se pe o carte cu pozitii sexuale, pana la primele experiente sexuale din carterul de placeri Yoshiwara.
Cu toate ca Ogai duce o lupta impotriva naturalistilor, romanul sau pare sa se incadreze destul de bine in curent, cu toate ca e mai mult decat un roman naturalist, avand cateva influente romantice.
Cartea e scrisa cursiv si e foarte antrenanta si usor de citit. Insa nu stiu cat de mult este si meritul traducatorului. Carticica e destul de mica, ca am terminat-o in doua zile jumatate, adica in 5 drumuri de tren.
Oricum mi s-a deschis apetitul spre literatura japoneza si vreau sa incerc si alte carti (si sa incerc alti traducatori).
Pe curand...

miercuri, 12 decembrie 2012

La vot

Duminica, ca orice cetatean responsabil, am fost la vot. In Japonia se poate vota la sediul Ambasadei, ce se afla in Roppongi. Si pentru ca nu sunt un mare fan al cartierului cosmopolit, dar pentru ca tot mergeam in zona respectiva, am hotarat sa vizitez Tokyo Midtown.
Midtown este un oras in oras (ceea ce se vrea a fi si Palasul), construit in urma cu 5 ani. Complexul cuprinde doua mall-uri (Galeria si Plazza), un hotel, sedii de birouri, locuinte si o gradina publica. Profa de urbanistica a tot laudat proiectul pe la curs spunand ca e mai reusit decat Roppongi Hills, celalat proiet de tip oras in oras, ce se afla in aceasi zona.
Am vizitat pentru inceput gradina pentru ca profa spunea ca e o frumoasa gradina inspirata din perioada Edo. Pe mine nu m-a impresionat. E prea incarcata. Raulet, stanci, lac, podulete si boscheti ingramaditi prea mult pe un terem prea mic.


marți, 11 decembrie 2012

Playlist(pentru sfarsitul lumii)

M-a tot intrebat lumea daca cred in sfarsitul lumii prevestit de mayasi. Nu intelegeau de ce tot postez piese dintr-un playlist pentru sfarsitul lumii. Nu dragilor, nu cred in asa ceva, doar s-a intamplatsa citesc cartea lui Mihnea Blidariu, acum, cand lumea se panica cu sfasitul lumii.
De fiecare data cand imi fac planuri cu ceva si cand ma astept la ceva, raman dezamagit. ma desunflu ca un sufle ce nu a fost bine faut, iar cand nu am asteptari, am parte de experiente deosebite. Fie ca e vorba de excursie, o petrecere sau o carte, mereu mi se intampla asa.
Acelasi lucru s-a intamplat si in cazul de fata. Mi-am pus prea mari sperante in cartea asta si am ramas dezamagit. In primul rand avea o idee interesanta, apoi era scrisa de Mihnea de la Luna Amara, care e din Bacau si pentru ca citisem o droaie de articole ce ovationau cartea. Luna Amara inseamna mult pentru mine si e definitia anului 1 de facultate. Atunci am mers la un cocert de-al lor, intr-o rockoteca din Iasi, undeva in spatele Starii Civile.

luni, 10 decembrie 2012

Curry indian

Zilele trecute am mancat curry indian facut in casa si pentru ca am vrut sa invat cum se face am venit de dimineata sa asist la reteta. Reteta e o reteta cu poveste, ce a trecut din India in Anglia si pe care eu am aflat-o in Japonia de la un roman.
Abia astept sa ajung acasa si sa gatesc si eu asa ceva pentru ca stiu ca nepotului meu si verisoarei mele sigur o sa le placa.
Ingredientele necesare sunt: morcov taiat degetele (bastonase de grosimea unui deget mic), ardei de doua culori (verde si rosu sau galben si rosu) taiat fasii, ceapa tocata, cartof dulce taiat si el betisoare, gimbir dat pe razatoare si doi catei de usturoi zdrobiti.

duminică, 9 decembrie 2012

Playlist: Pink Floyd - On the Turning Away



Playlist: Leonard Cohen - The Future



Playlist: Nirvana - Smells Like Teen Spirit


Playlist: Marylin Manson - The Nobodies


Playlist: Luna Amara - Folclor


Cinzan-so Garden toamna

Exista o gradina ascunsa de hoteluri de lux, in imima metropolei Tokyo. Nu stiam de acel loc minunat iar daca treci prin fata lui nici nu iti dai seama ce se ascunde dincolo de gardurile mari ce adapostesc restaurante.

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Faishon Victim (5)

Am depasit si problemele tehnice cauzate de noile politici google si ma intorc cu un nou articol din categoria deja faimoasa.
L-am zarit pe tip intr-o dimineata de weekend, cand ma duceam la Muntele Nokogiri. Noro ca era ocupat jucanduse pe consola ca asa am reusit sa ii fac o poza din fata. A se remarca Panalonii foarte colorati asortati cu izmanutele verzi. Ce mai, un adevarat arlechin rock. Sa nu uitam de frizura destul de avangardista.

Playlist: Pearl Jam - Indifference



vineri, 7 decembrie 2012

Playlist: Alice in Chains - Bleed the Freak



sapte virgula trei

Dragi jurnalisti din Romania, nu stiu ce va invata pe voi acolo la scoala dar goana dupa senzational, audienta si trafic nu ne place. Suntem o mana de oameni ce sudiem in Japonia si titluri ca cel de la gandul: Cutremur violent in Japonia sau 0.1 in plus la un cutremur, pentru ca 7.4 suna mai bine decat 7.3 nu ne face bine. Avem si noi familii acasa de care nu putem da asa de usor in astfel de situatii si stirile voastre bombastice nu ajuta la nimic, ci chiar mai rau, ii sperie.
Da, 7.3 e mai mare decat cutremurul din '77 ce a bagat Romania si in special pe bucuresteni in sperieti. Insa cutremurul a fost la 400 de km in largul oceanului si de aceea a avut o intensitate mai mica. Si tocmai pentru ca a fost in ocean s-a emis si o avertizare de tsunami. Avertizarile astea au si ele rostul lor, si acela de a anunta lumea sa evacueze zonele de coasta. Se asteapta un tsunami de 1 metru, ce poate parea mic, dar nu e chiar asa (dar voi nici asta nu ati zic). Viteza unui val de tsunami in larg e egala cu viteza unui avion, insa cand se aprope de mal scade pana la vreo 30 lm/h. In cartea recordurilor, recordul pentru viteza la alergat e de 27 km/h. Deci valul vine mai repede decat omul poate fugii. 1 m de apa inseaman apa pana la mijloc, apa ce vine cu putere si care este grea. Un astfel de val te da la pamant mai mult ca sigur, si daca nu ai puterea sa te ridici te poti inneca.
Japonezii stiu toate astea, ei invata despre cutremure si hazardele post cutremur de la gradinita. Insa romanul nu stie.  Iar romanului ii e frica de cutremur pentru ca nu stie ce sa faca in caz de. Adevarul e ca in '77 pierderile au fost mari, insa atunci s-au prabusit cladiri construite dupa normative italienesti si nu dupa un normativ adaptat conditiilor noastre. De atunci s-au schimbat multe si e mai sigur. Un cutremur in Romania o sa faca victime din cauza panicii mai mult decat din cazua praburisirii unor cladiri. Eu am un scop, ca la un moment dat sa ma lupt cu autoritatile si sa fac un pogram prin care copii sa fie invatati ce sa faca in caz de cutremur. Odata la gradinita, odata la scoala primara, apoi la gimneziu si liceu, sa le intre in cap cum sa se cumporte si sa inteleaga fenomenul ca sa nu se panicheze. Pana la ora asta nu se face asa ceva in scoli. Noi suntem ca americanii. Ei au avut atat de multe pierderi dupa Uraganul Sandy pentru ca nu au fost pregatiti. Nu au si ei masuri in caz de: o bariera de valuri, un postament ridicat la gura de metrou ca sa nu intre apa, nimic. S-au gandit ca daca nu au mai avut o catastrofa de mult, de ce sa cheltuiasca bani in avans pentru a se proteja pentru un lucru care nu stii cand vine. Asa si la noi: ce sa cheltui bani cu educatia. Lasa ca invata de la televizor. Stie de frica si se descurca.
Mie pentru ca nu mi-e frica am stiut cum sa reactionez...
Ma plimbam pe o straduta tipic japoneza, ingusta de 4 metri (ca asa zice la normativ, ca strada trebuie sa aiba cel putin 4 m: o banda de 2m pe mijloc si cate doua de 1 pe laterale - pentru pietoni si biciclisti), ce trotuar, de doua benzi... In jur erau cladiri timpice japoneze, din tabla: strucura metalica usoara, cu panouri din tabla. Ma uitam prin vitrinele restaurantelor cand am auzit un zgomot ciudat. Se auzea fie cum se apropie un tractor sau o masina mare, fie cum bate vantul in tabla. Atunci am simtit cum se misca pamantul... Rar se simte un cutremur in mers, admiram povestile alea in care interlocutorul meu spunea ca a simtit pamantul cui ii fuge de sub picioare. Eu simtisem cutremure numai in cladiri. M-am uitat atunci in vitrine si am vazut cum se misca lucrurile. Un bradut impodobit cazuse intr-o vitrina. Am ridicat ochii si m-am uitat la cum se undulau cladirile una langa alta. Am cautat sa vad daca e ceva ce imi poate cadea in cap. Eram destul de ferit. Insa ameteam: era acea senzatie pe care o ai intr-un tren, sau autobuz ce se misca trepidand in timp ce incerci sa iti tii echilibrul cu ajutorul unei bare de sigurante. Insa eu nu aveam asa ceva. Infingeam cat mai adanc picioarel in asfalt si cu atat simteam mai mare cum se unduieste sub mine.
Apoi s-a oprit. Intre timp lumea iesise pe strada si se uitau inprejur. Cum totul era in regula au plecat la teburile lor.
Eu am postat repede pe fb ce s-a intamplat si ca sunt bine, insa imediat dupa au aparut mesaje de la prieteni ingrijorati. Media din Romania bagase frica in ei si isi faceau girji pentru mine...
Sunt bine, au mai fost vreo 5 replici de 5.4-4.7 dar nu s-au simtit. Nu va panicati din cauza unor oameni ce se hranesc cu senzational...
Pe curand...

15 luni

Timpul zboara si zboara si a mai trecut o luna. A fost o luna intensa, ce parea sa fie perfecta insa a fost umbrita de un evenment neplacut. Nu vreau sa discut despre asta ci sa trec in revista lucurile placute pe care le-am facut luna asta.
Am ajuns in sfarsit pe muntele Nokogiri, dupa ce in primavara nu am avut noroc. A fost o plimbare minunata, ce s-a terminat cu o balaceala in ocean si cu o raceala. In ziua aia m-am distrat si m-am simtit ca acasa, in compania unor oameni dragi.
Am fost p munte pentru ca padurea incepea sa isi schimbe culoarea, insa era prea devreme, abia saptamanile urmatoare am ajuns sa vad niste frunze rosii in doua gradini celebre construite in Edo si pe o strada cu Ginkgo Biloba. Tot pentru frunze am fost si pe muntele Takao, unde chiar am prins cateva frunze rosii.
Am si petrecut: am fost la ziua lui Hakan la Bol-Bol unde aproape am danseat pe masa si am fost acasa la niste oamni minunati unde am mancat salata de beouf si supa de rosii. Tot atunci am mancat pentru prima data Guakamole pe care am invatat si eu sa-l fac.
M-am reapucat de citit. Am terinat doua carti si acum o citesc pe a treia.
Ceva nou, ce nu stiti e participarea la un pranz cu pizza organizat de facultate. Ieri, studentii internationali de la master au fost invitati de stuff-ul Waseda la un pranz cu pizza si ceai verde unde ne-am spus ofurile. Au vrut sa stie cum ne este aici, ce probleme avem si ce ne place. Au luat notite si ne-au raspuns la intrebari. Mi se pare un lucru bun ca tin cont de feed-back-ul nostru si sper sa aplice cateva din propunerile noastre. Ceea ce se poate aplica. Personal la biblioteca ce vorbeste in engleza nu cred ca se rezolva peste noapte. Dar au zis ca de semestrul viitor incearca sa faca o grupa de japoneza incepatori, intensiv, dupamasa in campus. Asta ar fi ceva pentru ca la master ai ore de mimineata, atunci cand sunt si cursurile de japoneza.
Si apopo de biblioteca. Am cauta cateva zile o carte pentru o prietena de acasa. Am crezut ca o iau razna: am fost trimis de la o biblioteca la alta, si nimeni nu vorbea engleza. Intr-un final am gasit-o. Acum trebuie sa fac poze la cele160 de pagini pe care le are.

Playlist: Puscifer - The Mission



joi, 6 decembrie 2012

Playlist: Travika - Cum te simti?



Playlist:Peter Gabriel - I Grieve



4 filme

Saptamana trecuta am vazut 4 filme pe care as vrea sa vi le recomand, in caz ca nu le-ati vazut.

1. Lawless. Cu Shia LaBeouf si Tom Hardy in rolulile principale, filmul isi plaseaza actiunea in Virginia in perioada prohibitiei. Filmul prezinta o familie de trei frati ce conduc o afacere ilegala de alcool, si lupta acestora cu autoritatile. Cica povestea ar fi adevarata si asta explica de ce au ales-o ca tema de film. Pentru ca, ca sa fiu sincer, nu e o poveste extraordinara, ci doar interesanta pentru a intelege acei ani din istoria Statelor Unite ale Americii.
Filmul e destul de violent si de duce cu gandul la multe. Pe mine m-a impresionat degradarea umana in fata banilor si cat de multe sunt unii dispusi sa faca pentru a avea putere si bani.
Am auzit de film de la doua persoane total diferite in gusturi si de aceea l-am urmarit. Filmul nu e stralucit, cu toate ca are actori mari si joc actoricesc bun dar ceva il lipseste.



Playlist: Pink Floyd - The Final Cut



Playlist:Nine Inch Nails - Right Where It Belongs



Playlist: Siouxsie and the Banshees - Forever



Playlist: The Knife - Marble House



miercuri, 5 decembrie 2012

Playlist: The Cat Empire - The Lost Song



Playlist: Range Against the machine - Killing in the Name


Playlist: Laibach - America


Un alt fel de 1 Decembrie

Sambata trecuta, de 1 Decembrie, mi-am facut curaj si am iesit din casa. Eram baricadat de doua zile, nu vorbisem cu nimeni, nu mai fusesem la receptia de la Ambasada, nu fusesem la aprindearea bradului de Craciun de la Waseda, ma salbaticisem. S-a luat mama de mine si mi-a zis sa ies din casa, sa e mai bine asa.
Planul era facut de o saptamana, si am zis ca nu il mai contramandez si pe asta.
Imi mai ramasese de vazut doua locuri din Tokyo ce trebuie vizitate cand copacii isi schimba culorile.
Ginkgo Avenue este o strada pe care de o parte si de alta se afla Ginkgo Biloba coafati in asa fel incat sa arate ca niste flacari. Strada se deschide in Cladirea Parlamentului. De o parte si de alta e plin de terase, de unde se poate observa frumusetea copacilor. Ginko Biloba ingalbenesc foarte frumos si frunzele lor ce au forma acea de plaman, e foarte specataculoasa. Era plin de lume acolo, de la femei imbracate draditional, la pictori, la mirese si noi, care ne pozam cu steagul Romaniei.

Playlist: Ulver - All the Love



marți, 4 decembrie 2012

Playlist: The Dresden Dolls - Sing

Astazi am inceput sa citesc o carte noua: Playlist (pentru sfarsitul lumii) de Mihnea Bildariu (da, cel de la Luna Amara). Cartea lui e formata din 20 de capitole; primele 19 sunt denumite dupa un cantec, ultimul este un epilog.
Pentru ca nu stiam multe din cantece, si pentru ca sunt destul de importante pentru Mihnea ca sa le puna nume de capitol, m-am hotarat sa postez cantecul si versurile pe blog si cantecul pe pagina de facebook a blogului, in fuctie de cum citesc capitolul. Nu stiu ce regularitate vor avea, pentru ca citesc in timpul castigat in fiecare zi, timp ce poate fi 40 de minute sau deloc. In fiecare zi pierd mai mult de 100 de minute pe drum, de la camin la facultate si inapoi. Din astea, 40 de minute sunt petrecute in tren, cand incerc sa citesc, daca nu e aglomerat, daca nu e prea mare galagie.
La final voi incarca sa fac o recenzie cartii, insa pana atunci va las cu muzica...
Deci, primul cantec e Sing de la The Dresden Dolls

Brunul

Am citit la viata mea carti bune si mai putin bune. De obicei sunt atent la ceea ce aleg sa citesc pentru ca daca incep ceva trebuie sa termin. Asa se explica faptul ca inca ma uit la Grey's Anatomy si ca am citit pana la capat un roman jegos ce se vroia a fi o interpretare moderna a Crailor de Curtea-veche (Doamne ce bine ca nu imi amintesc numele cartii).
Oricum sansa ca o editura romaneasca sa publice un roman prost e destul de mica. Suntem in criza financiara si traim intr-o tara de semi-analfabeti, ce are cel mai mic numar de cititori de litereatura din U.E.. Sincura problema e ca romanul sa nu fie pe gustul meu, sa fie descoperirea unui critic frustrat ce intelege arta altfel decat mine.
Pentru romanul pe care tocmai l-am terminat, trebuie sa ii multumesc site-lui ziarului Adevarul. Cand eram cat pe ce sa ii dau unlike a potat un lucru ce mi-a atras atentia.  Articolul spunea ca cel mai mare premiu literar e de 10 000 de euro. Acolo am aflat de Premiul literar Augustin Viziru si despre romanul castigator.
Matei Brunul scris de Lucian Dan Teodorovici este unul din cele mai bune romane pe care le-am citit in viata mea.
Inteleg de ce romanul a fost premiat. LDT reuseste sa scrie un roman genial. La fel ca si protagonistul, cititorul se afla intr-o amnezeie la inceputul romanului, insa treptat totul se dezvalui clar. Romanul creste in intensitate de la capitol la capitol si e greu sa il lasi din mana. Eu sunt fascinat de romanele in care actiunea se desfasoara in perioada comunista. Matei Brunul isi plaseaza actiunea in anii '50, dar spre deosebire de Mortii Ma-tii (pe care il citisem anterior), romanul nu se incadreaza in stitul post-modern: oda injuraturii. O tara in reconstructie, condusa de vizionari limitati, o tara inchinatat poporului muncitor, in care totul pare perfect, iar daca nu e e anchetat de Politia Politica. O tara in care prietenul tau cel mai bun e turnator la secu, asta era Romania atunci, si asta prezinta romanul, oarecum...
Pe mine m-a fascinat. Ajunsesem sa iau trenul local de la scoala la facultate, sa stau 40 de minute in tren, in loc de 20, ca sa am mai mult timp de citit. Daca ajungeam in statie si nu terminasem capitolul, ma asezam pe o banca si stateam acolo pana terminam.
A fost prima carte citita de pe tableta si mi-am facut mii de draci pana am reusit sa o instalez. Dar pentru ca mi-a placut foarte mult, am intrat in jocul autorului, de pe pagina de fb a romanului, si m-am pozat cu cartea intr-o gradina Rikugien. El cerea cititorilor ce se afla pe meleaguri straine si ii citesc cartea sa faca asta. Si mi-a multumit...

Pe curand...

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Opinii (6): Manifest contra maniferstarii stereotipale

Ioana Viscrianu


Inainte de a „ma manifesta” pe o tema sau alta mi-am adresat, evident, o intrebare, mai exact una despre care ar fi cu adevarat intrebarea mea vis-a-vis de lume, ce ma apasa sau ma inalta cand ma raportez la realitate, orice ar intelege cineva sau altcineva prin asta. Apoi, asa cum se intampla adesea, m-am intrebat sincer daca noi, oamenii, ne mai punem intrebari, daca ne mai uitam in jurul nostru, dincolo de niste cioburi sparte dintr-o oglinda mai mult sau mai putin autentica a Realitatii, daca mai lasam sa creasca in noi interese, legaturi cu ceea ce e in jurul nostru.

vineri, 30 noiembrie 2012

Cred ca ma indrept spre pedagogie

Miercuri, la cursul de Costal Disaster Prevention, a trebuit sa predau. Stiam de momentul asta de mai bine de o luna, de cand l-am anuntat pe Miguel ca nu o sa vin la ora lui pentru ca mergem in vizita la Centrala Nucleara Hamaoka, si ne-a rugrat sa facem o prezentare despre centrala si sa prezentam colegilor.Totul parea uitat, pana in urma cu cateva sapamani cand ne-a zis ca o sa urmeze sa nu facem un curs pentru ca pleaca in Iran si apoi in Germania si ca se va intoarce exact in ziua cand avem curs, doua sapamani mai tarziu. Si ca in saptamana in care se intoarce o sa prezentam noi despre Hamaoka. Ideea era sa prezentam toti trei (eu, Hakan si Namyi) insa in mare parte am prezentat eu. Hakan a facut o introducere la inceput, iar Namyi a tras concluziile, iar eu am prezentat restul.
Siner am avut emotii mari, de cand a inceput saptamana. Am facut prezentarea cu ajutorul lui Hakan, in timp ce Namyi mima ca e ocupata. Miercuri dimineata, eram varza. Imi perdusem vocea (inca sunt racit) si tremura fiecare incheietura din mine. Nu stiu de ce. Am mai facut prezentari si nu am avut nicio problema, engleza mea nu e stralucita (e chiar mai proasta de cand sunt in Japonia) insa nici asta nu era motivul. Nu era o simpla prezentare, Miguel spusese ca intra in materia de examen, asa cum anul trecut intrase prezentarea unei prietene de-a lui, din Danemarca. Aici era problema, sa fac pe cei din sala sa fie atenti si sa inteleaga, sa nu aud la examen: eu nu am inteles cursul asta ca nu a explica calumea colegul.
Posibil ca mi-au purtat noroc chiloteii rosii, pentru ca a iesit bine. Si cu toate ca nu era programat sa fie o prezentare pentru un curs intreg, ci doar pentru jumatate din timp, pentru ca proful era obosit, a facut sa fie asta subiecul zilei, si ne-a invitat la intreari si discutii (moderate de je) dupa.

joi, 29 noiembrie 2012

Biserica catolica din Meguro

Duminica era in plan sa mergem la slujba romaneasca de la Biserica Catolica din Meguro. Vroiam sa merg acolo sa dau un pomelnic si sa vad biserica. Mi se pare fascinant sa vad crestinism in Japonia.
Ne-am ratacit usor prin Meguro, pentru ca pe harta arata ca biserica e intre doua strazi si am decis sa o luam pe aia ce parea mai mare si mai principala. Insa biserica era pe cealata strada. Nu a fost bai pentru ca asa am vazut niste cladiri interesante ca una ce se numea New York si una ce se numea Paris. Acolo era o sedinta foto cu niste Doll Girls. De mult vroiam sa prind una intr-o poza.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Poveste

Intr-o seara de toamna patru straini, ce s-au gasit intr-un oras atat de mare si de diferit, se intalneau pentru prima data la baut, in Golden Gai. Bautura curgea odata cu discutiile cand:
Ra: Bai, eu nu am vazut niciodata muntele Fuji. Am fost pe el, dar niciodata nu l-am vazut in toata splendoarea lui.
Ro: Noi stam intr-un oras ce se numeste Fujimino, ceea ce insemna campul de pe care se vede Fuji, poate ne vedem odata la noi in statie sa vezi Fuji de acolo.

Cateva zile mai tarziu, o conversatie pe Facebook.
Ro: Am vorbit cu Ra si am stabilit sa ne vedem la noi, peste doua saptani, sambata, pe la 4. Si pentru ca lui H ii e pofta de Salata Boeuf, eu si A am stabiltit ca dupa ce vedem muntele, saveniti la noi la o bere si o salata boeuf.

O saptaman mai tarziu, intr-un restaurant pe langa o statie de metrou, dupa o zi plina cu vizite pe Muntele Nokogiri.
H: Nu stiu de ce mama nu face supa Minestrone. Seamana destul de bine cu supa de rosii ce e foarte populara la noi acasa.
A: Si lui Ro ii place supa de rosii foarte mult si o gateste foarte bine.
Ro: Hai ca va fac supa de rosii cand ne vedem saptamana viitoare.

marți, 27 noiembrie 2012

Haine noi

De vreo doua saptamani ma tot chinui sa imi schimb imaginea de fundal dela blog. Pentru ca sunt paralel cu photoshop-ul, de fiecare data cand fac asta, il rog pe bunul meu prieten, Alex, sa imi editeze fotografia. Pentru cei ce ma cunosc insa nu il cunosc pe Alex, el e tipul de care va tot zic: "Daca ar vedea Q ca inca fac poze pe auto, s-ar lua de mine" sau "Of, de era Q aici imi facea o poza misto de pitiponc". Pana cand o sa aiba site cu portofoliul sau, atat o sa stiti despre el.
Astazi, am zis sa incerc inca odata sa pun poza de fundal si a mers, asa ca de acum schimbarile sun gata. Da, e aproape decembrie, si cu toate ca si aici e foarte frig, frunzele de abia si-au shimbat culorile. Asa ca o sa stea ceva ca imagine de fond (pana il mai deranjez pe Alex cu o noua poza, pe care trebuie sa o fac candva).
Pe langa noile culori si noua imagine, mai sunt cateva mici schimbari, schimbari ce erau necesare si au fost semnalate si de cititori:
1. Am simplificat blogrolul;
2. Am renuntat la rubrica enciclopedie, din lateral, pentru ca nimeni nu citea citatul zilei sau sarbatoritul zilei;
3. Am adaugat un nou panou de bord cu: acum citesc. Si asta pentru ca m-am reapucat de citit, in tren, in fiecare zi, cate 20 de minute la dus, 20 de minute la intors, intr-o ingramadeala infernala, de pe kindle sau tableta. Cum termin cartea, scriu despre ea pe blog si apoi cand incep una noua schimb si imaginea.
4. Am schimbat si culoarea celor doua ceasuri, cu ora din Japonia si ora din Romania. Cu toate ca unii dintre voi mi-ati spus ca nu vedeti rostul ceasului, eu il vad. Odata pentru cei de acasa, sa stie cat e ora la mine, si apoi pentru mine, sa vad mai usor, fara sa calculez, cat e ceasul acasa.
Schimbarile au aparut de acum doua saptamani, de cand tot imi fac nervi cu incarcatul imaginii de fundal, insa abia acum am finalizat tot.
Apoi au aparut doua probleme.
1. Am sters articolele despre Telenovela Waseda. Am fost descompirtat. Nu intru in detalii, insa google translate face victime. Toti protagonisti au aflat in serie despre serial si am primit mesaj pe facebook ca sunt gurat sa sterg, si ca nu e frumos ceea ce am facut. Nu intelegeam de ce am la surse de trafic google content, google translate... Se pare ca au tot citit fiecare episod si s-au hotarat sa imi spuna. Dupa ce mi-am cerut scuze, pentru evenualul disconfort, am sters articolele. Stiu ca nu foloseam nume adevarate, insa ei s-au prins, din relatari.
2. Google a schimbat politica de incarcare de fotografii pe blog si salveaza, din nou, totul pe picasa. Am ajuns la limita de 1Gb si nu mai pot incarca poze. Daca nu as ura wordpress atatde tare, m-as muta imediat, insa mi-e prea sila de cealalta platforma.  Am gasit insa si solutia. Incarc pozele pe facebook si de acolo le incarc pe blog prin incarcare cu link, dau la poza "copy picture URL" si asa o incarc. Inca nu stiu ce o sa fac cu Fashion Victim insa momentan nu am material destul pentru rubrica. Posibil ca o sa fac un album privat pe facebook, o sa pun pozele acolo si de acolo o sa le iau linkul. Il fac privat ca sa nu vedeti pozele inainte sa apara articolul.
Sper sa va placa noile schimbari. Astept comentarii.
Pe curand...

Gradina Rikugien

In cautarea de peisaje de toamna, am ales, pe langa munti sa vad si gradini publice celebre din Tokyo. Una din aceste gradini este Rikugien. Rikugien inseamna in japoneza sase poezii si asta pentru ca reproduce in miniatura 88 de scene din poezi celebre japoneze.
Gradina a fost construita in 1702 de al cincelea Shogun Tokugawa, gradina este considerata una din cele mai frumoase parcuri din Tokyo. Rikugien este un model de gradina tipica din perioda Edo. In perioada Meiji, gradina a devenit a doua rezedenta a fondatorului Mitsubishi, iar mai tarziu, in 1938, familia a donat-o orasului. 15 ani mai tarziu a fost reamanajata pentru public astfel incat sa pastreze conceputul initial de gradina traditionala.

luni, 26 noiembrie 2012

Cu mosnegii la baut

Mai tineti minte momentul ala cand m-am imbatat atat de tare, de plictiseala, de am vomat in tren si nu imi aduc mainte cum am ajuns acasa? Daca nu va aduceti aminte, e ok, nu eram eu. Daca va amintiti, shhh. Dar de conferinta de la Nagoya si de mosnegii aia enervanti va amintiti? Ce treaba au astea doua povesti cu ce va povestesc azi? Mosii de la Nagoya si izakaya din prima poveste.
Am fost racit si am hotarat sa stau doua zile acasa. Prost moment mi-am gasit pentru ca trebuia sa terminam un raport. Insa aveam febra si imi era greata asa ca nu dadeam randament la scoala. Dar joi m-am intors. Si am intrat in paine, ca sclavul. La sedinta cu proful am aflat ca trebuie sa ne prezentam, din nou, la el in birou, la 5. Venea un prof din Turcia si vroia sa ni-l prezinte. OK. Dar ce treaba am eu in toata povestea asta? Hakan da, ca e turc. Eu o sa fiu pe dinafara. Si asa a si fost... La 5 am constatat cu stupoare, ca la prof in birou era prietenul lui Omer (un prof turc ce e in Japonia de 20 de ani), proful asta nou, un cercetator de la cel mai mare institut de cercetare din Tokyo si inginerii enervanti de la Nagoya.
Cu ei am plecat la o cina (mancare si alcool). Cand am vazut ca ne oprim la izakaya cu morcov (numele restaurantului e ceva legat de morcovi, la inceput ti se da un shot de sus de morcovi si betisoarele se sprijina de cate un morcovel), mi s-a taiat filmul. Nu aveam dispozitia necesara pentru asa ceva. Apoi, dupa aranjarea la masa, eu am fost pus intr-un colt cu nenea ala cercetatorul (singurul ce vorbea engleza) si cu mosenegii, iar in celelalt capat proful, cu turcii. De era Hakan langa mine, mai aveam si eu cu cine sa vorbesc. Asa, raspundeam monosilabic la intrebarile tampite ale domnului doctor cercetator. "Cat de aproape e Turcia de Romania?"- cat sa ne cucereasca in trecut; "Ce mancati voi acolo?"-cacat, ce pana mea sa mancam, mancare; "Ce limba vorbiti voi acolo, engleza?"- da, noi si indienii. Un cuvant in engleza, trei in limba nostra; "Ia si baga, baga mancare ca esti gras si sigur mananci mult"- Dumnezeii ma-tii, ca nu mananc mult, ca daca as manca mult eram si mai gras, pana mea ca sunt asa de cand ma stiu, si abia reusesc sa slabesc iar apoi ma ingras si mai tare. Gras cum sunt sigur am cucu mai mare ca al tau. Logic ca toate raspunsurile astea erau in capul meu si ca sa imi treaca nervii si plictiseala o dadeam cu berica. Au incercat sa ma treaca pe sake dar nu au reusit.
Din toata seara asta am descopetit de ce ii place profului la morcov. Au mancare buna. Cand am fost noi, 20 de oameni, logic ca am mancat ieftineli (plateste proful da plateste pentru 20, logic ca nu ia ce e mai bun), acum am avut mancare oau. O sa fac o precizare. Mancarea vine de obicei la comun, un platou la 5 persoane, si fiecare isi ia pe farfuria lui. Salata de rosii, castraveti, morcov, ridichi marar (prima data cand am vazut marar in Japonia), frunze de telina si cipsuri de cartofi (misto combinatie cu cipsurile, incercati acasa), apoi am avut sushi. Eu nu am mancat in viata mea asa sushi bun. Nu m-am apropiat de caracatita si calamar ci m-am delectat cu tonul rosu si cu somonul, ce se topeau in gura. A mai fost o farfurie cu ciuperci, ardei, castane si ridichi- taiate subtire ce le puneai pe foc (aveau un fel de gratarel micut acolo). Apoi un cap de peste. Nu am vazut in viata mea asa un cap mare de peste. Lumea s-a batut pe ochi. Din curoazie, mi-l ofereau mie. Nu, multumesc. M-am limitat la putina carne de peste alba si nu la creier, ochi, si ce mai era in capul ala. Au urmat celebrii ramen, taietei in supa. Ce au venit pe gheata (erau din aia reci) si pe care toti i-au sorbit cu zgomot. Iar la final o supa. Supa din miso rosu cu legume, porc, vita si peste. Cine poate manca asa ceva, nu stiu.
Ce a urmat apoi? S-a vazut pe facebook. Ar trebui sa se inventeze telefonul ce nu iti da voie sa postezi daca ai nivelul de alcolemie ridicat. In tren m-am luat de unul ca s-a fasait si a imputit vagonul, si pe drum, in timp ce raspundeam la comentariile de pe facebook gen "iti fuge tigla de pe casa", am pupat un stalp. Sa-mi fie invatatura de minte sa nu mai scriu in timp ce merg.
Pe curand...

duminică, 25 noiembrie 2012

Stiri despre Japonia?

Exista deja o cutuma la noi in presa sa se inventeze stiri din Japonia. Japonia e o tara departe de Romania, departe ca locatie, cultura si civilizatie si dezvoltare. Romanii au fost mereu fascinati de Japonia asa ca de ce sa nu se fabrice si stri despre. E prea departe ca sa le verifice cineva. Dar ce te faci cand sunt romani in Japonia si citesc aberatiile celor din presa romaneasca? Oamni buni, nu mai suntem in '90. Acum toata lumea va citeste stirile pe net si vedem si noi cum bateti campii cu gratie.
De obicei stirile astea nu sunt inventate de noi. Nu avem noi asa o imaginatie bogata. Noi doar le copiem de la americani. Ei au o mare problema/pasiune cu Japonia. Japonia proiectul esuat al americanilor. Dupa ce i-au bombardat de i-au nenorocit, dupa ce i-au scos din dictatura militara si le-au intrudus democratia, i-au ajutat sa ajunga in pas cu lumea la cam toate capitolele posibile, Japonezii nu au ajuns roboteii americii, asa cum au sperat. Ei inca ii urasc pe americani pentru bombardare si nu iarta asa usor. Degeaba Japonia contemporana e o mixtura intre Japonia veche si SUA, degeaba sistemul de invatmant e de tip american, magazinele, restaurantele si alte servicii sunt pe acelasi sistem, degeaba mari companii americane au sediu aici si scot produse special pentru japonezi. Nu sunt iubiti.
Si de aici si pasiunea amerianului de rand, care vede ca administratia centrala incearca sa intrein gratiile statului nipon. Japonia e plina de americani: profesori, turisti, pierde vara. Toti au venit si vin aici pentru ca sunt curiosi sa vada cultura japoneza. Se mira ca taranu la strut si pleaca acasa fara sa inteleaga nimic. Se amuza de traditii si obiceiuri, fara sa le inteleaga si apoi povestesc acasa ce minunatii au vazut.
Si cruiozitatea asta le este intretinuta de presa.
Imi vin in cap doar cateva subiecte, pe care o sa le si comentez.
a1.ro: un bar exclusivist din Tokyo invita femeile sa se masturbeze in grup [sursa]. Asta vara s-a deschis un bar in Shibuya, unde clientelor li se ofera vibratoare sa se mastrubeze in grup. Stirea e preluata de pe Tokyo Reporter si cica barul ar avea succes. Eu unul nu cred. Cred ca stirea a fost facuta pentru reclama si ca inafara de actrite porno (de care se zice ca sunt cliente) si vreo cateva disperate, lumea nu merge acolo. Femeile japoneze sunt foarte discrete si pudice deci eu nu le vad mastrurbandu-se in public.
Protv.ro: femeile japoneze poarta scutece [sursa].Pro Tv, campion in stiri de cacat, spune ca presa nipona scrie despre un nou fenomen de lene in Japonia: femeile ce poarta scutece la munca pentru a nu pierde timpul cu mersul la wc. Frate, dar cat duce scutecul ala acolo? Ca si la bebe dupa ce face pisu odata, de doua ori, il schimbi ca nu mai tine. Poate ca e doar o nebuna, cea intervievata de revista SPA, ce facea asta, dar eu nu cred ca e un fenomen.Au scis si ei o stire, au preluat-o americanii, si apoi noi, dar noi am generalizat-o spunand: "presa japoneza", si "femei", cand de fapt e vorba de o revista si o femeie.
protv.ro: cele mai ciudate inventii japoneze[sursa]. Aceste inventii aparute in articolul celeor de la pro, sunt adevarate. Inventiile astea le vezi in revistele de shopping din tren. Am scris si eu un articol anul trecut despre astfel de reviste si inventii, insa nu sunt multi japonezi ce cumpara asa ceva. Sensei chiar radea de ele.
E un lucru stiut, insa nu e un lucru reprezentativ pentru Japonia. De ce nu scriu despre Tokyo SkyTree sau despre nu stiu eu ce alta inventie sau realizare japneza, si scriu despre nimicurile astea?
mediafax.ro: orasul in care mersul cu metroul este un iad[sursa]. 11 milioane de oameni merg zilnic cu mijlocul de transport in comun in Tokyo. E normal sa fie aglomerat dimineata si seara. Nu au ce face, trenurile si asa vin din 3 in trei minute si au cate 10 vagoane. Insa japonezul stie asta si nu se plange. Se plange romanaul pentru el. Totul a pornit de la niste fotografii facute de un american, cu japonezi ingramaditi in tren, niciun japonez nu a pozat sau s-a plans.
gandul.info: pepsi lanseaza o bautura ce ajuta la slabit in Japonia [sursa]. Pe asta o sa o incerc si eu. Am vazut-o in magazin, dar nu am apucat sa o cumpar. Stirea nu e rea, dar nu stiu cat e de interes public.

Dupa aceste 5 stiri despre Japonia si toate stirile despre cutremure, radioactivitate si disputa pe insule, ce parere iti fac despre tara asta? Nebuni cu inventii tampite, plini de cutremure, razboaie si catastrofe. Nici un articol despre cultura, despre frumusetile tarii sau despre turism. Doar ciudatenii.
Pe curand... 

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Fashion Victim (4)

Cu toate ca zic ca sigur o sa gasec mai rar lucruri care sa ma uimeasca in materie de haine, se pare ca adun foarte repede materiale si am scriu un articol din categoria asta.
Prima captura de azi e o tipa ce incerca sa fie sexy. Din pacate pentru mine si fericire pentru voi, nu se pot vedea cosurile de pe bulane, in poza, insa puteti observa ca fata avea pe ea o camasa si ciorapi. Pe dedesupt avea o pereche de boxeri din licra ce nu se observa in poza. Nu o judeca nimeni ca nu e trasa prin inel si ca vrea sa fie sexoasa, insa avea niste cosuri ce mi-au diminuat pofta de mancare
Pe domnul din imagine avea o prece ingrozitoare de Crocs. Si asa tarlicii aia sunt ingrozitori, si japonezii ii poarta peste tot (au si modele de iarna cu blanita inauntru), ce mai trebuie sa iti cumperi unii ce seamana cu labe de animal? Iti plac? Poarta-i in casa nu in public...

vineri, 23 noiembrie 2012

Mortii Ma-tii

de un cristian

Simt nevoia sa incep acest articol motivandu-ma. Scriu din perspectiva unui blogger cu pretentii de fost scriitor ratat (am cochetat cu literatura in liceu, cand volumul meu de debut a fost premiat, insa cariera mea scriitoriceasca s-a terminat acolo si a renascut, mediocru pe acest blog) si cititor impatimit. Deci, e parerea mea si nu imi pasa de toti frustrati ce nu o sa fie de acord cu mine.

Simteam nevoia sa citesc ceva bun postmodern ce sa nu fie Cartarescu. Imi place Cartarescu ca scriitor maxim insa mi-e sila de el ca om. Stiu ca a mai scos ceva ce nu am citit, Frumoasele Straine (dar am impresia ca e gen De ce iubim femeile, adica un roman pe care sa-l citeasca pitzipoancele si vedetele de carton ca sa zica ca il plac pe Cartarescu), si cu toate ca nu am terminat Orbitorul, aparitiile lui publice m-au facut sa imi fie greata de el. Si cautam ceva bun postmodern, ceva ce sa fie pe sufletul meu chinuit si negru.
N-as fi dat niciodata peste acest roman daca nu imi cumparam Kindle. Momentul Kindle a fost o relevelatie. M-am trezit ca editurile romanesti nu scot carti in format kindle si ca nu prea sunt carti pentru mine. Asa am dat de Casa de pariuri literare, cea mai tare editura ever. E cea mai tare, pentru ca publica contemporani. Poliromul mai publica debutanti, insa pe cei din Moldova, astia ii publica pe cei ce stau in Bucuresti si nu in Iasi.
CDPL publica cartile in format kindle si mai mult de atat, ofera si un fragment gratis, ca sa vezi ce o sa cumperi. Asa am descoperit acest roman, scris de un cristian (Cristian Cosma) editorul editurii. Dupa ce a fost cenzurat si refuzat de n ori (isi imaginau ca e ciudat sa te duci la librarie si sa ceri "Mortii Ma-tii" - dar editorii ar trebuii sa mai intre prin librarii si sa vada ca acum cartile nu mai sunt in spatele tejghelei ca sa ceri vanzatoarei, ci pe rafturi, la vedere) a decis sa isi publice romanul la propria editura.
Romanul e un roman bine scris, un crsitian nu vrea sa se numeasca scriitor ci personaj literar auxiliar. Imi dau seama de ce face asta, pentru ca a citit mult, a studiat mult si a invatat sa scrie corect. Romanul lui e un roman pur din punct de vedere al tendintelor actuale. Este romanul unui barbat ce cauta sa dea vina pentru esecul de azi, pe copilaria nefericita din "Epoca de Aur". Cliseul asta apare destul de des la noii scriitori, de aceea zic ca e un roman bine gandit.
Totul porneste de la definie: postmodernismul in literatura prezinta intamplari banale din viata unui om banal. Postmodernismul ironizeaza stilurile literare vechi, insa in acelasi timp foloseste ce e cel mai bun din ele. De aceea e foarte greu de scris postmodern. Pare usor, pare ca citesti despre nimicuri, insa e atat de greu sa faci ca pare usor, e atat de greu sa scrii despre scene neimportante din viata ta, e atat de greu sa inventezi un personaj semibiografic, banal, care sa atraga.
Cati dintre noi isi aduc aminte de conversatii din copilarie? Ne aducem aminte de momente, ne amintim ca ne jucam, dar nu ne aducem aminte dialogul. Da, poate ne amintim dialogul dintr-o zi, dintr-o zi speciala, insa in postmodernism scriem despre zile oarecare. Despre zilele in care jucam Ratele si vanatorii pentru a n-a oara, despre zilele de vara pe care le uitam pana toamna, despre acele zile de scoala in care nu se intampla nimic...
Un cristian scrie despre astea, si scrie bine. Si ca sa faca totul un manifest injura. Romanul e plin de injuraturi. De la primul mortii ma-tii, pana la campionatul de injuraturi din spatele blocului, cu baietetii din cartier si pana la injuratrile frustratne de la locul jegos de munca, unde simti sa te scufunzi pe zi ce trece. E un om banal, cu prieteni banali, cu vise mari scufundate intr-o Romanie contemporana, in care toate visele mor. Multi dintre noi nu suntem realizati, terminam o facultate, un master, ca sa fim distribuitori. Asa si el... Si cum trece ziua mai repede, injurand...
Am invatat multe injuraturi noi, injuraturi pe care le pot spune cu voce tare pentru ca nu sunt inteles aici. Insa trebuie sa treci dincolo de ele si sa iti dai seama ca e un manifest pentru moarte. Romanul se invarte in jurul mortii: moartea unuei rude, vazute prin ochiul copilului, frica de moarte si dorinta ca bunicul sa traiasca mereu, moartea bunicului, moartea tatalui,si undeva pe parcurs moartea inocentei si a copilariei, moartea lui ca om...
Recomand cartea insa o recomand celor care nu au inhibitii, celor care stiu sa vada dincolo de ijuraturile ce uneori sunt duse la extrem (cel putin in ultima parte a romanului - In the Army), cei ce nu pun eticheta de "frustrat" de la prima pula pe care o citesc si reusesc sa descopere tot ce am descoperit eu aici, si poate chiar mai mult.
Pe curand...

Translate

Faceți căutări pe acest blog

Scriu despre:

japonia (462) carte (227) de-ale mele (176) Facultate (123) filme (108) mancare (85) seriale (79) EU (64) scoala (64) muzica (60) oameni (49) prieteni (49) blog (48) excursie (44) Bacau (41) Iasi (41) Romania (40) funny (37) teatru (36) tv (31) bucuresti (29) Coreea (25) playlist (20) facebook (17) sesiune (17) internet (14) sarbatoare (14) copilarie (12) fashion victim (12) iPhone (12) natura (12) romani (12) politica (11) vacanta (11) Ghibli (9) camin (9) jurnal de calarorie (9) leapsa (9) opinii (9) proza (9) telefon (9) constructii (8) dincolo de metropola (8) literatura (8) transport (8) tren (8) familie (7) fotografie (7) kinki (7) presa (7) traditii (7) google (6) tehnologie (6) 1 mai (5) Atena (5) deviantart (5) iarna (5) petrecere (5) photoblog (5) presesiune (5) prostie (5) psihologie (5) viata (5) Pishinau (4) cadouri (4) cultura (4) despre mine (4) mare (4) poezie (4) raceala (4) servicii (4) Craciun (3) aniversare (3) autocunoatere (3) criza financiara (3) dentist (3) kamakura (3) liceu (3) nikko (3) timp liber (3) yokohama (3) banc (2) capitan planet (2) desene (2) la multi ani (2) memorial (2) metrou (2) obiceiuri (2) postmodernism (2) prietenie (2) prosti (2) scris (2) societate (2) taxi (2) Disneyland (1)