vineri, 31 ianuarie 2014

Best of proza scurta anii 2000

A inceput sesiunea si timpul de citit e un pic mai fragmentat. Nu stiu niciodata daca seara, dupa o zi de invatat am chef sa citesc ceva sau sa vad un film asa ca am ales ca in aceasta perioada sa citesc o antologie de texte scurte. E prima antologie pe care o citesc si ideea mi se pare interesanta. Eu sunt un fan al prozei scurte insa intre un volum de autor si o antologe, e o diferenta mare. In primul rand schimbi stilul, de la un auror la altul e un alt stil si o altfel de scriitura.
Antologia realizata de Marius Chivu e foarte interesanta. Am descoperit noi autori contemporani si in acelasi timp am redescoperit autori carora le citisem romanele.
Singura povestioara pe care o stiam era Dupa Gaste a lui Lucian Dan Teodorovici, poveste pe care am citit-o in Coreea, cand mi-am luat cu mine volumul Celalalte povesti de dragoste.
Mi-au placut foarte mult: O intalnire cu cititorii de Dan Coman, Niste Gandaci de Veronica D. Niculescu. Veceul de Alex Tocilescu si Lungul drum din cer acasa de Marian Truta.
Sunt foarte bucuros ca proza scrurta se publica. In liceu, dupa ce am publicat volumul meu de proza scurta fantastica, am incercat sa merg cu el la editurile mari si mi s-a spus ca nu se cauta proza scurta si ca ei nu publica asa ceva. Marius Chivu, coordonatorul acestui volum, spune ca proza scruta e in moarte clinica, ca nu se mai foloseste termenul de nuvela sau schita, ca de la Caragiale si Sadoveanu nu s-a mai publicat nimic wow, insa vad ca toate povestile publicate aici sunt culese din alte volume colective, volume publicate fie de Polirom, fie de Curtea Veche sau Humanitas, edituri de mare importanta in tara.
Poate ca romanul e un model de maturitate al scriitorului, insa proza scurta e mult mai usor de citit si un astfel de volum e mult mai antrenant.
Pe curand...

joi, 30 ianuarie 2014

Iarna

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

 Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii.
Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând. [...]
Iarna pe ulita de George Cosbuc

Cam asa vedeam iarna cand eram copii, ca un motiv de bucurie. Imi aduc aminte de iernile din copilarie, de bulgareli, mozoale, oameni de zapada si sanius. Copilaria e perioada in care nu ai griji. Nu iti pasa ca te murdaresti pe haine daca sari intr-o blata cu apa, nu iti pasa daca iti intra noroi sub unghii cand sapi o groapa pentru a face o capcana, cand nu te gandesti oare ce o sa mananci in ziua aceea sau cu ce o sa te imbraci daca nu ti-ai spalat inca hainele.

Ninge de o saptamana aproape si eu nu am reusit sa ies la o bulgareala sau la sanius. In jurul meu am auzit numa povesti cu masini rasturnate, masini ce s-au invartit cand au derapat, cazaturi pe ghiata sau plansete de frig. Nimeni nu se mai bucura de iarna iar eu nu am cu cine sa ma bucur.
Acum, la maturitate, cand iti pasa de pantalonii stropiti de soferul ce a trecut prin viteza pe langa o balta, de ghetele pe care au aparut pete de sare de la apa, de faptul ca nu a intrat inca bursa sau salariul sau cand ti-e teama ca o sa ramana magazinele fara marfa din cauza viscolului, incepem sa nu mai vedem iarna lui Cosbuc, ci pe cea a lui Alecsandri.

Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada 
Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada 
fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi 
Raspandind fiori de gheata pe ai tarii umeri dalbi. 

 Ziua ninge Noaptea ninge Dimineata ninge iara! 
Ca o zale argintie se imbraca mandra tara. 
Soarele rotund si palid se prevede printre nori 
Ca un vis de tinerete pintre anii trecatori. [...]
Iarna de Vasile Alecsandri

Cand s-a produs trecerea aceea de la iarna copilariei la iarna ursuza si infricosatoare a batranetii? Oare cand toti prietenii mei au inceput sa se planga de ger, de durei de oase si de vantul puternic? Oare, cand au incetat sa se imbrace necorespunzator? Sau cand
au fost coplesiti de problemele cotidine?
Pe curand...

miercuri, 29 ianuarie 2014

Povesti din Taxi

Mi-a venit ieri o idee pentru un proiect pentru blogul meu de nisa,  Horea Sibisteanu - Povesti urbane, blog ce se afla in moarte clinica de mult timp. O serie de articole cu povesti din Taxi. Ideea mi-a venit dupa ce am citit un status al lui Lucian Dan Teodorovici si vreau sa invit persoane sa povesteasca intamplari din taxiuri. Cine se baga sa ma contacteze in privat sau in comentarii mai jos!
Pe curand....

marți, 28 ianuarie 2014

Loser

Mircea Radu Iacoban este unul dintre cei mai proflifici dramaturgi contemporani, publicand peste 30 de volume de proza, teatru, eseistica si publicistica. Am aflat prima data de el in liceu, cand profa de romana ne-a spus ca a fost director la TNI si ca atunci era la Luceafarul. Nu stiu ce s-a intamplat ulterior cu domnia sa, stiu doar ca impreuna cu Teatrul Tudor Vianu de la Giurgiu, au pus in scena piesa Loser, una din piesele recente ale dramaturgului, in cadrul Salonului Experimental, iar wekeedul trecut au venit cu ea la Iasi.
Salonul experiemental de la Giurgiu e un proiec pentru piese de teatru micute, cu putine personaje scrise si regizate de autori. In cadrul acestui proiect, dramaturgul iesean a pus in spectacol doua piese, iar cu Loser a venit si la Iasi.
Mi s-a parut ciudat ca piesa se juca in una din salile de conferinta de la Palas. Chiar nu avrut nimeni sa il primeasca pe la vreun teatru din Iasi sau pe la o casa de cultura? A fost interesanta ideea de teatru intr-o sala de conferinta, insa sala neavand panta de anfiteatru, sau sa fie construita in scari, vizibilitatea era foarte proasta.
Piesa mi-a placut mult, a fost plina de umor negru, asa cum imi place mie. E o intalnire dintre doua generatii, doua singuratati, un barbat si o femeie, unul care construieste si altul care demoleaza. E o poveste banala din Romania contemporana. Mi-a placut mult sa il vad pe Alexandru Georgescu la cativa pasi in fata mea. L-am vazut in filme, vocea lui a aparut si in reclame.
A fost un experiment frumos si ma bucur ca m-am indurat sa ies afara si sa merg jumatate de ora prin frig pentru a vedea piesa.
Pe curnad...

luni, 27 ianuarie 2014

Fashion victim - Romanian winter edition (fara poze)

A venit iarna. A ventit doua luni mai tarziu, cand lumea nu se mai astepta sa vina, cand merisorii incepusera a infloreasca si cand ne obisnuisem cu temperaturi minime de 5 grade. A venit brusc cu frig, cu crivat si zapada.
Vineri seara m-a anuntat mama ca imi trimite pachet. Cred ca nu a mai facut acest gest de mult timp, de fapt dupa anul 1 de facultate nu prea mi-a mai trimis pachet prin maxi. Ori veneam eu acasa ori daca se nimerea sa vina cineva in Iasi, imi trimitea prin ei.
M-am uitat pe net sa vad cum functioneza Posta Studenteasca. E un serviciu ce iti ia pachetul de la la usa si ti-l aduce la usa. De Bacau se ocupa vinerea, cu luarea pachetelor intre 4 si 5. Era 5 fara un sfert si abia se ocupa de gatit. Ma cam enervasem. Asta insemna ca trebuia sa ma duc pana la Gara sa iau pachetul...
Sambata dimineata m-am uitat la vreme si am vazut ca erau -11 grade, insa Crivatul facea sa se simta -19, era mai frig ca vineri, cand inghetasem pana la scoala si inapoi. Cei de la Maxi au zis ca ajung in Iasi intre 12:30 si 1, pentru ca drumul e inzapezit. Asta insemna sa stau acolo si sa astept in frig. M-am imbracat cu multe straturi de haine, manusi, caciula, tot ce trebuia si am iesit in statie sa astept tramvaiul. In cele 15 minute de asteptare picioarele au inceput sa-mi inghete, cu toate ca aveam ghete imblanite si soseste flausate in picioare. Am inceput sa ma uit la cei din jurul meu si sa aii analizez cum sunt imbracati.
In goana dupa a fi fashion, tinerii  nu mai stiu sa se imbrace corespunator vremii. Toate brandurile ce sunt la moda si sunt accesibile tinerilor, nu au haine de iarna groase, pentru ca in tarile de unde vin, nu exista ierni ca la noi. Am vazut fete in paltoane de iarna, cu cizme cu toc, ce incercau sa nu cada in cap, cand traversau strada plina de zapada si polei. Am vazut baieti cu geci de piele si fulare supradimensionale, cu spatele aproape gol si tenisi in picioare, ce inghetau de frig si se plangeau la telefon ca inghiata de frig asteptand tramvaiul.
Oamenii mai in varsta, cei ce nu tin cont de moda, se imbraca mai gros: femeile poarta haine de blana iar barbatii cojoace groase de blana de lana.
Ajungem sa fim sclavii modei, fara sa ne gandim la sanatatea noastra. Cum sa stai cu tenisi de panza in picioare cand afara sunt -11 grade, chiar nu te gandesti ca iti pot degera picioarele? Si cum sa porti o geaca subire de piele, geaca pe care o porti de toamana pana primavara, geaca ce se face tare si rece ca tabla la frig. Chiar nu exista niciun brand care sa gandeasca haine pentru iernile grele din Europa de Est, sau de ce nu intra pe piata brandurile din Europa de Nord,  ca si aia au iarna. Sau si mai bine, chiar nu are niciun roman talaentat o idee de lant de magazine cu haine moderne de iarna? Nu trebuie sa fie neaparat pufoaice sau cojoace ca pe vremuri, se pot gasii solutii si pentru iernile noastre, nu?
Pe curand...

duminică, 26 ianuarie 2014

Povesti de la Cantina

Am invatat un lucru in Japonia, sa mamanc la cantina. Nu stiu de ce, dar inainte nu prea eram fan cantine. Oricum in Tudor nu a existat cantina mult timp. Se aducea mancare de la aia din Copou, si se servea undeva, in sala de lectura de la T5-T6. Era rece si scumpa. In Copou era bogatie, dar cine mergea pana acolo pentru o masa. Au deschis cantina cu putin timp inainte sa plec in Japonia si era o coada imensa si program scurt. Acum e deschisa de la 12 la 8 si lumea nu prea merge. Mai multi familisti, cativa studenti de anul 1 si Erasmuisti.
De fiecare data cand intru pe usa cantinei o salut pe doamna Coca, portarita. O stiu de cand era portarita in 11 si mergeam pe acolo sa imi vizitez prietenii. Ea nu ma mai tine minte, se uita suspect la mine si incerarca sa-si aduca aminte cine sunt: oi fi un fost student - dar cum de nu m-a mai vazut o lunga perioada de timp? Poate ca sunt docotrand sau poate asistent la Universitate. Nici eu nu o intreb daca stie cine sunt, sau daca ma mai tine minte, nici ea nu ma intreaba. La cantina lucreaza, o zi da, una ba, fosta magazionera din camin de la mine. Parca nu mai e atat de ciufuta cum era pana acum. Eu ma bucur ca nu mai am treaba cu ea si ca nu trebuie sa o mai aud cum urla.

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Pietonul patruped

Miercuri am avut treaba pe la Decanat asa ca am plecat pe la  11:30 din camin ,ca sa ajung la 12 acolo. La trecerea de pietoni de la Iulius, asteptand sa se face verde la semafor, am observat ca langa mine se ajezase un catelus. Era mic, flocos si cu blana toata murdara de zoaiele de la ninsoarea ce murdarise orasul peste noapte. Si cum ma uitam la el si ma intrebam daca chiar site cum sta treaba cu semaforul, l-am observat ca porneste. Ha! - mi-am zis, nu stie de semafor. Insa imediat m-am uitat la culoarea lui si observasem ca se facuse verde. A merg pe langa mine, o buna bucata de drum, insa pe la Rectorat l-am pierdut.
Mi-am facut treaba pe la decanat, am fost la departamentul de limbi straine si cand ajung, din nou, la trecerea de pietoni abia se facea verde. Pe la mijlocul strazii observ ceva cu coada ochiului, era din nou catelul cel mic, ce traversa tantos strada. A trecut cu mine pe sub mall, s-a ascund pe sub rotile masinilor parcate cand eu m-am asezat intre doua masini, ca sa treaa alta si din nou, undeva pe la T11 l-am pierdut.
Cateva ore mai tarziu am plecat din nou spre Podul Ros. Ajuns la Institutul de Fizica Moleculara m-am intalnit din nou  cu el. Se intorcea tantos de la facultatea de constructii. Am apucat repede sa-i fac o poza iar cand a trecut pe langa mine a latrat odata bucuros, a dat din codita si si-a vazut de drumul lui spre Tudor. De acum eram prieteni si ne salutam, ca de la student la student.
Pe curand...

vineri, 24 ianuarie 2014

Cum am petrecut Ziua Unirii

E o traditie, ca sa nu zic coincidenta sau blestem, ca in fiecare an de Ziua Unirii sa dau examen. Si in fiecare an, de cand sunt student in Iasi, nu sunt multumit de ceea ce am facut la examenul de pe 24.
Imi fusese dor de musuroiul in care se transforma facultatea intr-o zi de examene. Studentii merg grabiti inspre sali sau asteapta cuminiti pe langa usi, se aduna in grupuri mici si sosostesc impresii de la examen sau il trad de limba pe cel ce a iesit de la oral.
E o atmosfera frumoasa, ce o sa-mi lipseasca. E amuzant cand ii vezi ca se opresc din vorbit cand trece cate un profesor, si saluta policiosi. Il privesc atent cum dispare dupa un colt si incep iarasi sa sosoteasca.
Astazi e o zi friguroasa, o zi cu temperatura de -10 grade ce se simte ca -14 din cauza Crivatului ce vine pe Bahlui.
Am facut doua drumuri dus-intors scoala-camin: la examen si apoi sa rezolva cu niste acte. Dimineata imi uitasem telefonul in camera si m-am intors sa-l iau, m-am incalzit un pic si m-am intors la facultate sa vad daca mi-e gata situatia scolara. Am stat apoi o ora la rand la rectorat, sa-mi scot foaia matricola si m-am amuzat de toti ceilalti ce se mirau de cat de greu merge treaba. Eu eram calit. Adevarul e ca in doua ore de program au intrat maxim 25 de studenti. Adica eu am fost al 21-lea si cand am iesit mai erau 15 minute de program. La un numar de aproximativ 2500 de absolventi pe an, vin 100 de zile de eliberat diplome, asta inseamna 20 de saptamani, cam 5 luni de program. Apoi au fix timp sa scrie noile diplome si o iau de la capat.
Urmeaza un weekend de relaxare si apoi iarasi invatat. Sepr sa revin cat de curand cu un articol.
Pe curand...

marți, 21 ianuarie 2014

N-am dormit bine azi noapte pentru ca:

a) era patul nou
b) nu stiam sunetele si luminile de fundal

Expresia din popor e cea de la a), insa eu n-am inteles-o niciodata. Cum adica nu stiam patul? Ce trebuie sa stii la el? Poate ca expresia asta se aplica pe vremea cand fiecare pat avea o buba: un arc rupt, o lamela de lemn tare sau o gaura in saltea. Dar si cu astea te obisnuiesti intr-o ora, maxim. Te foiesti pana iti gasesti locul si cand l-ai gasit, ai ramas intepeinit acolo pana dimineata.
Ei, la mine nu e problema de pat, ci de sunetele si luminile de pe fundal. Cand e noapte si toata lumea doarme, se aud sunetele alea ce sunt constante si raman luminite ce nu se sting mai niciodata. De exemplu, cand eram in Japonia si mi-am cumparat frigider in camera, n-am dormit vreo cateva nopti, pentru ca nu eram obisnuit cu sunetul pe care il facea. Stiam patul bine, deci nu asta era problema. Apoi am mai avut problema cu routerul wi-fi, ce avea niste beculete: trei portocalii si unul verde ce luminau tot timpul. Pana sa ma obisnuiec cu ele, n-am dormit vreo cateva zile.
In camera de camin in care stau acum, stiu toate sunetele. E frigiderul ce porneste tremurand din cand in cand si e robinetul de la dus ce picura la o secunda si un pic, scotand un sunet de ceas. Si mai e ceasul pe care il port de ceva vreme, ceas ce ticaie altfel decat cel pe care il purtasem in ultimul timp.
Duminica noapte am dormit la niste prieteni. Patul era perfect, mare si suficient de moale, perna era a mea de acasa (alergii - in majoritatea bagajelor mele se afla si o perna) si pilota era hipoalergica. Deci aveam toate conditiile necesare pentru somn. Insa existenta unui ceas, ce se afla pe peretele de la picioarele patului si un sunet scos, cred ca de routerul de internet , m-au tinut treaz o ora si un pic. Cel mai stresant era sunetul secundar, pentru ca nu stiam de unde vine si nu puteam sa-l identific. Era un sunet ca de balon de guma de mestecat, spart, zgomot ce aparea la mai mult de o secunda si 1/8, pentru ca la fiecare 8 pocnituri de balon, sunetul ajungea din nou intre tic si tac.
Sunt eu nebun sau mai sunt oameni ce nu pot sa adoarma pana nu inteleg tot microuniversul din jurul lor?

Pe curand...

luni, 20 ianuarie 2014

De la Globuri la Oscar

Am vazut de curand Globurile de aur si am ras copios de/cu Tina si Amy si din discursul lor de deschidere am ramas cu cateva filme in minte, filme pe care mi le-am notat pe Sticky notes-urile de pe desktop si cu care am decis sa fac tranzitia de la presesiune la sesiune.

American Husltle a castigat Globul de Aur pentru cel mai bun film, cea mai buna actrita in rol principal si cea mai buna actrita in rol secundar, toate la categoria comedie sau muzical si este niominalizat pentru Cel mai bun film la oscaruri.
Asa cum s-a intamplat si anul trecut cu Silver Linings Playbook, acum nu inteleg nominalizarea si Globul pentru cel mai bun film. Nu mi se pare asa un film bun, insa mi-a placut foarte mult cum au jucat femeile din film, ce au si primit Globuri pentru prestatia lor. E un film in care toate personajele par murdare, cu frizuri ciudate ca la sfarsitul anilor '70. Mi-a placut mult povestea filmului si ideea de comedie politista, insa nu il consider un film atat de bun, incat sa fie premiat pe la toate festivalurile.


sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Cum sa spui NU...

Acum o saptamana vorbeam la telefon cu Evil si ma plangeam ca m-am legat la cap fara sa ma doara. "De fiecare data cand cineva ma roaga ceva nu pot sa spun nu, si acum imi pare rau" ii spuneam eu atunci.
Jumatate de ora mai tarziu ne vedeam la cafea si cu zambetul mare cat o zi de vara imi indindeau cadoul de ziu mea. Dupa cum arata prin ambalaj era o carte, dar oare ce?
Asa am ajuns sa citesc prima motivationala din viata mea, Cum sa spui NU acasa, la serviciu, prietenilor, in viata de zi cu zi.
Carti de prisologie practica am mai citit prin liceu, atunci m-am indragostit de psihologie si visam ca in paralel cu constructiile sa fac si psihologia. Dar lucul asta nu s-a mai intamplat.
Mi-a placut lectura, a fost ca un curs practic. Sau cel putin asa imi imaginez eu cursurile la o facultate de psihologie. Cartea e structurata pe 11 capitole, in doua parti: Cum sa intelegi si Cum sa pui in practica. Fiecare capitol vine cu exeple practice, cu povesti in care protagonistul nu poate sa spuna nu. Fie ca e vorba de un prieten ce cere ceva cu imprumut si stii ca nu are grija de lucrurile tale, fie ca e vorba de o ruda ce iti cere bani si stii ca nu o sa-i mai primesti sau de frizeul nou ce iti spune ca ai nevoie de o alta tunsoare, dupa aceea ti se explica unde gresim si ce ar trebui sa facem.
Exista mai multe tipuri de NU si fiecare NU difera de celalalt. Ar fi bine sa invatam sa spunem nu cand trebuie, fara sa ne fie frica de reactiile celor din jur. Eu o sa incerc.
Pe curand...

vineri, 17 ianuarie 2014

Interviu la SexShop

INTAMPLARILE DIN ACEST ARTICOL SUNT MAI MULT SAU MAI PUTIN ADEVARATE. DAR NU ASTA CONTEAZA.

Te intorci acasa cu o superspecializare si iti doresti sa profezezi pe domeniu. Intri pe site-urile de recrutari si cauti joburi. Jumatate din ele nu sunt pentru tine, pentru ca iti cer minim doi ani de exerienta, cealalta jumatate e fromata din agenti vanzari materiale de constructii si agenti imobiliari. La 10 joburi din astea mai gasesti unul cu desenator autocad - pas, nu sunt bun la asta si nici nu am rabdare, sau inginer pe santier iar la 20 de joburi cu agenti mai gasesti unul cu inginer biroul tehnic.
Depui CV dupa CV si nu te cauta nimeni luni intregi, asa ca te intorci pe site si aplici din nou. La un moment dat, te uiti in dreapta jos, la ceasul din bara si vezi ca esti de o ora pe site. Incepi sa cauti si alceva. Vanzator in mall - fizic placut. Pass, kilogramelele mele in plus nu sunt bune pentru asta. Undeva, printre randuri vezi un anunt cu Vanzator SexShop. Incepi sa razi ca un adolescent stupid si intri sa vezi ce cauta. Persoana comunicativa, lipsita de prejudecati. Si daca dau un click pe butonul aplica ce se intampla? Si asa nu m-a cautat nimeni niciodata pentru un job. Dai click doar ca sa povestesti unor prieteni ce-ai facut. Iti aduci aminte de primul sex shop in care ai intrat vreodata si de ultimul pe care l-ai vazut. Trece o luna si uiti de povestea asta.
Intr-o zi, te intorci obosit de la scoala si pe drum iti suna telefonul. Te uiti pe display si e un numar pe care nu il stii. E ceva normal pentru ca dupa doi ani in care ai fost plecat si cu un telefon nou, ai pierdut multe contacte. Raspunzi, iti raspunde o voce calda ce iti spune ca e de la fima X si ca te suna in legatura cu cv-ul pe care l-ai aplicat la ei. Firma aia nu iti spune nimic si il intrebi ce post e. Inima incepe sa-ti bata tare, ai emotii mari si iti si imaginezi un job intr-o firma pe domeniu. Totul se sparge in cateva fractiuni de secunda cand iti raspunde sec: cu sex-shopul. Te intreaba daca poti sa vii la interviu a doua zi, la o anume ora. Incepi sa razi si iti spun ca de ce nu. E un interviu, e o poveste, nu e neaparat un job. Ii spui da.
A doua zi, te imbraca un pic mai altfel, cu o pereche de pantaloni in carouri si cu un tricou cu un cap de mort, acoperit cu un cardigan si pornesc spre locul de intalnire. Tupeul pe care il aveai in momentul cand ai iesit pe usa, se scurge treptat, ca nisipul dintr-o clepsidra. Pe la jumatatea drumului iti spui ca mai bine te intorci acasa, ca nu e de tine. Cum ii explici familiei ca ai fost la un altfel de interviu. Daca iti ofera un salariu bun si un progeam flexibil si accepti propunerea? Unde spui ca lucrezi? Dar pana acolo e drum lung. Incetul cu incetul, pas cu pas ajungi pana in fata magazinului. Acum chiar nu te mai poti intoarce inapoi. Urci pe scari si intri pe usa. Inauntru nu e nimeni. Ce faci acum? O voce in cap iti spune ca e un semn si ca ar fi bine sa te intorci si sa iesi pe usa. Insa o alta voce iti preai puterea si striga din tine: nu va suparati, e cineva?
Apare un tip cu ochelari, chelie, imbracat ca un contabil. Nimic din ce te asteptai. Te intreba daca cauti ceva anume si spui ca da, ai venit pentru interviu. Persoana de dupa paravan te analizeaza din cap pana in picioaresi iti spune ca nu esti ceea ce se astepta. Adia cum? Se astepta la o fata? Il intrebi rusinat, enervat si uimit daca nu a citit CV-ul. Iti spune ca a crezut ca e un nume de fata, mai ciudat, pentru ca se termina cu a. Dar acolo la informatii, la sex, nu a vazut ca scrie masculin? Nu s-a uitat. Ii spui ca nici el nu e ceea ce te asteptai a fie. Te intreaba adica cum. Ii spui ca te astptai la un tip cu muschi si burta, cu tatuaje de prost gust, sparncene mulate si pantaloni stramti: te gandesti la pestele de la videochatul de la tine din scara, nu la cel mai plictisitor vecin din cartier. Incepe sa rada si spune ca i se spune mereu asta. Mai ales de cand are afacerea asta. Si cand lucra ca sexolog i se spunea acelasi lucru, dar mai rar.
Te invita in spate, in birou. Te intreaba daca vrei o cafea, ia CV-ul tau in mana si incepe sa rada: Da, asta e nume de baiat si scrie ca sunteti barbat. Am fost impresionat ca ati stat doi ani in tara aia straina. Acolo au sex-shopuri, nu gluma.
Da, au. Oare eu ce fac de acum. Imi spune ca nu o sa poata sa ma angajeze nici daca sunt singurul ce a aplicat la job.El e deja acolo si ii trebuie o fata. Sunt multi clienti ce vor sa discute cu o femeie, de aia cauta asa ceva. Pai de ce nu ai pus la job asa ceva, acolo in descriere? Incepe sa rada, si se scuza. E prima data cand se ocupa el de asta, pana acum aveau un angajat.
Beau cafeaua, mai discutam despre una, despre alta. Te intreaba de ce ai aplicat la jobul asta, ii spui ca la misto, te intreaba de ca ai venit, ii spui ca din acelasi motiv si atunci iti spune ca nu e o pierdere prea mare daca nu ma alege. Ii zici ca nu. Apoi, cand dai sa pleci, te intreaba daca ai faut vreodata videochat. De ce il intereseaza? Ce treaba are una cu alta? Il intrebi asta si iti spune ca de obicei fete de la videochat vin aici la job. Ca sunt prostute, ca ar vrea un student la psihologie, cu specializare pe sexologie, insa el viseaza.
Ii dai la revedere si iesi fara sa ii raspunzi la intrebare. Lasi si tu o urma de mister.
Pe drum spre casa incepi sa razi de toata povestea asta si te gandesti cui sa ii povestesti prima data. Suni in stanga si in dreapta dar nu-ti raspunde nimeni. Apoi nu mai ai ocazia sa povestesti nimanui si in scurt timp uiti de toata povestea asta, pana intr-o noapte nu poti sa dormi si iti amintesti.
Pe curand...

joi, 16 ianuarie 2014

Ultimul curs

Ieri a fost ultima zi de cursuri din semestrul asta. De saptamana viitoare incepe sesiunea. Am tot repetat placa asta cu: mai am un an de master, dar de fapt mai e doar un semestru, insa pana la pauza cursului de la 12 la 2, nu am realizat ca e Ultimul Curs. Ieri am avut ultuimul curs de la master, si e posibil ulimul curs din viata mea. Bine, la doctorat mai sunt niste cursuri insa acolo e altceva, cred. Si cum nu e 100% sigur ca o sa mai fiu in Iasi la anul, e posibil ca asta sa fi fost ultimul meu curs de la Facultatea de Constrcutii si Instalatii din cadrul UTI.
Dupa pauza, cand am realizat lucrul asta, am incaput sa devin mai atent la curs si chiar sa raspund la intrebarile profului. Ma lovise o melancolie stupida, ce s-a intalat neasteptat dupa cateva luni de scaola. Nu am fost deloc melancolic cand m-am intors, dupa o pauza de doi ani, pe cat am fost azi, cand oarecum am terminat. Mai am 4 examene si un semestru de cercetare, insa azi cand traversam culoarele facultatii simteam ca e ultimul episod din serialul asta si ca foarte curand se va termina totul.
Ma tot gandeam oare cum o sa fie cand o sa vin acolo la intalinirea de 10 ani sau odata cand nu o sa ma lege nimic activ de locul ala si gand dupa gand, in sufletul meu s-a asezat, ca ceata, melacolia.
Inca sunt melancolic, dupa 23 de ore si nu stiu cum sa scap de starea asta. Ar fi bine sa ma apuc de citit pentru primul examen, dar mi-e ca ma loveste si mai tare :))
Pe curand...

miercuri, 15 ianuarie 2014

Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi

2006 a fost cam ultimul an in care am citit mult. Apoi am descoperit viata de facultate si am lasat cititul pe noptile cu mataroane de seriale, iesiri in club sau plimbari nocturne prin oras.
E posibil ca atunci sa fi vazut cartea asta prin librarie. Imi amintesc parca, intr-un colt, in Carturestiul din Iulius (ce la vremea aceea se afla la parter, undeva pe unde acum e  Bam boo), pe langa Raiul Gainilor, se afla si cartea asta. Insa nu m-a atras titlul iar acum ,daca nu l-as fi descoperit pe LDT prin Matei Brunul, nu as fi citit cartea asta niciodata.
Mi-a fost frica sa o citesc. E romanul de debut al scriitorului contemporan ce-mi place cel mai mult la momentul de fata. Imi era teama ca o sa mi se para slabut, si din pacate asa s-a inamplat.
Romanul de debut al lui Lucian Dan Teodorovici se vrea un pamflet la literatura contemporana si prezinta o poveste hilara a tinerilor ce isi creaza o prorprie filosofie a suferintei.
Mi-a placut pentru ca, dincolo de exagerari, am regasit printre personaje, persoane pe care le-am cunoscut si eu candva. Tot prin 2006, cunoscusem o tipa, exact ca hipioata protagonistului. Locuia undeva prin centrul vechi al Iasiului, la demisolul unui bloc de caramida si imi spunea, in noptile petrecute impreuna, ca e in cautrea sinuciderii perfecte. Ea vedea sinuciderea ei o eliberare din tristetea cronica ce pusese stapapanire peste ea, iar modul in care urma s-o faca, urma sa fie opera de arta.
Si amintirile din copilarie ale protagonistului mi-au amintit de niste amintiri din copilaria mea, iar modul familiar in care scrie LDT m-a facut sa nu prea las cartea din mana, cu toate ca zilele astea am avut de terminat un proiect.
Domnule Teodorovici, nu toate ca nu e cartea mea preferata (ramane Circul nostru va prezinta), cu ea o sa vin la acea bere, pentru a-mi lasa pe ea un autograf.
Pe curand...

marți, 14 ianuarie 2014

Calitatea si cantitatea studentilor din Romania

Primele doua saptamani de dupa vacanta de Craciun, adica ultimile doua saptamanai din semestrul I, sunt cunoscute de studentii de la facultatile tehnice, ca presesiune. A acea perioada stresanta din semestru, cand trebuie sa predai teme, proiecte, referate si sa sustii colocviile.
Pentru mine, omul care mereu intra in panica, e cea mai stresanta perioada din an. Anul asta a fost parca mai stresanta ca niciodata. Poate pentru ca nu am mai trecut prin asta doi ani, poate pentru ca e ultima presesiune sau poate pentru ca stiu ca exista o presiune din exterior, tocmai pentru ca m-am intors din Japonia.
Lunea trecuta m-am prezentat la cursul numarul 13 de la un anumit obiect de studiu, cu prezentarea power-point a proiectului pe care il scrisesem in vacanta. Lucrasem cateva zile bune: pana am facut rost de materiale, pana le-am citit pe toate, pana am facut o schema rezumativa, pana am gandit cum sa le pun pe toate intr-un articol, pana mi le-am tradus in cap si le-am scris referatul si pana am facut prezentarea a durat vreo 7 zile. Am fost singurul care a facut prezentare asa ca profa m-a tinut o ora la calculator, m-a intrebat cate in luna si in stele si a reamintit colegilor ca lunea viitoare e ultima data cand pot prezenta.
Ieri, caruta de lume la curs. Incepe primul si dupa doua trei slide-uri toata lumea isi da seama ca nu avea ideea despre ce scria in proiect. S-a uitat profa peste referat: copy-paste un articol stiintific, cu bibiografia articolului cu tot. Pai si care e munca ta aici, de iti permiti sa-ti pui numele pe asa ceva, il intreaba aceasta. Pauza...
Al doilea, la fel. Al treilea, acelasi lucru. Dupa ce a terminat de prezeintat si al treilea, vine un coleg si spune ca el are aceasi tema. Ce se face? Bun, aceasi tema, dar daca ai abordat-o diferit e ok. Cuvant cu cuvant, vrgula cu virgula - identic. Se enerveaza profa (pe buna dreptate) si incepe sa ne tina teoria lucrarilor stiintifice. Si cum eu fusesem singurul care predase un referat calumea, cu bibliografie, cu note de subsol, facut din 5 aticole stiintifice in engleza, pe care le-am citit si mi le-am tradus, ma da exemplu, de asa da.
Si de aici a inceput circul. Colegii mei isi motivau dejectiile de referate prin lipsa de materiale pe internet. Ca daca sunt, nu sunt in romana si ei nu au bani sa dea la un traducator sa le traduca. Iar daca sunt, sunt din alea cu bani si ei nu dau bani pe un articol.
Mi se pare jenant din partea unui masterand, absolvent de facultate, in 2011-2012, sa vina cu texte din astea. Bai fratilor, ca nu stiti engleza, franceza, germana, nu e un motiv cu care sa-ti motivezi o lucrare proasta. Doua limbi straine toti invatam in scoala, si mai mult ca sigur una din ele e engleza. Bine, daca nu stii un termen, doua, exista programe de tradus, iar tu apoi iti reformulezi frazele.
Nu e de acceptat, la nivelul asta, la varsta asta (si mai ales dupa un curs, ce-i drept facultativ, de Tehnici de redactare a unei lucrari stiintifice) sa vii cu astfel de lucrari. Fara diactitice, cu randuri fugite aiurea, cu fonturi si marimi diferite pe text. Eu daca as fi fost in locul doamnei profesoare, i-as fi zburat pe toti din clasa si le-as fi pus 1 in examinare pentru copiat.
In invatamant se lucreaza cu prea multi oameni intr-o sala de clasa si dascalii, de la invatatori la profesori universitari, nu apuca sa te invete cum sa faci un referat, nu au timp sa te scoata in fata clasei sa faci o prezentare. Sau cel putin asa era pe vremea mea. Cica acum se fac si din astea. Dar totusi, exista notiunea de autoeducatie, esti student, ceea ce inseamna ca studiezi. Ar trebui sa aloci o parte din timpul tau liber studiului, ca sa nu ajungi in situatii din astea jenante acum,
Si mai trist e ca dupa ce esti cu musca pe caciula, si esti si intr-o situatie jenanta,tot tu esti rau de clanta si faci scandal. Si trist e si ca nu vezi situatia jenanta in care te afli. Stiti care a fost replica Vocii poporului cand profa m-a dat pe mine de exemplu? Nu toti am fost in Japonia si nu toti stim japoneza ca sa facem un referat calumea. Ce treaba are sula cu prefectura?
Si ca situatia ridicola sa se duca la extrem, intr-o discutie post ora cu prezentari, cineva - viitor doctorand, imi spune ca nu intelege de ce trebuie sa stie engleza sau alta limba cand el/ea vrea sa ramana mereu in tara. Frate, dar o sa publici si tu articole, o sa mergi la conferinte! Astia nu stiu ce-i aia un doctorat?

E trist si frustrant cand vezi toate astea si ma gandesc cu teama la generatiile ce vin.
Si uite asa imi raspund singur la intrbarea pe care mi-o puneam in preajun de Anul nou...
Pe curand...

luni, 13 ianuarie 2014

Mirosul sentimentelor

Imi spunea un om drag ca ii este dor de Romania pentru ca acasa anotimpurile miros. M-a patruns atunci un fior si m-am gandit la mirosurile ce imi aduc mie aminte de ceva. In primul rand e mirosul de Channel no 5, parfumul pe care il purta bunica si de fiecare data cand il simt, ma duce gandul la pielea ei moale si dulce si la pupicurile pe care i le dadeam in fiecare zi.
Duminica seara am iesit din casa, la apus, doar cat sa duc gunoiul. Fusese o zi frumoasa de iarna insa eu nu reusisem sa ies deloc afara. Era una din zilelele alea de presesiune, cand zici ca nu faci nimic, ca te odihnesti dupa trei zile in care ai scris ca nebunul la un proiect si iti mai ramane doar sa treci prin el. Printre doua filme si cateva zeci de pagini citite, am mai lucrat la proiect si uite asa ziua trecuse.
Cand am iesit pe usa caminului am simtit mirosul ala de sfarsit de iarna. Era un miros pe care il uitasem in doi ani de zile, un miros de iarba moarta, de pamant deghetat intr-un aer rece cu putine adieri de caldura.
Atunci mi-am adus aminte de prietena mea si de dorul ei de casa. Acum, mirosul naturii o sa-mi aminteasca de ea, si astfel un noua amintire si un sentiment se va lega de un miros.
Pe curand...

duminică, 12 ianuarie 2014

Snow Country

Am spus sa-i mai dau o sansa lui Yasunari Kawabata pentru ca, totusi, e laureat Nobel, primul scriitor japonez ce a luat celebra distinctie, in 1968. Pe vremea cand am citit The Dancing Girl of Izu, nu eram in apele mele si mi-am spus ca sunt nedrept. Nu pot sa spun ca acum am fost 100% ancorat in lectura si nici ca m-am relaxat citind adeasta carte. Si nu cred ca e stresul atat de mare ce s-a acumulat saptamana asta in mine si nici starea de tensiune pe care o am, ci pur si simplu nu vibrez la Kawabata.
Tema mi s-a parut interesanta, cu toate ca e aceasi tema a scriitorilor din acea perioda: frumusetea traditionala japoneza- metamorfozata in gheisa si viclenia occidentala - criticul de balet, insurat, ce are o aventura cu gheisa. Iti dai seama ca relatia nu are nicio sansa chiar de la inceput, subliniindu-se parca, printre randuri, ca lumile in care se invart cei doi nu se pupa. Ce mi-a mai placut a fost atmosfera.Pe parcursul lecturii m-am simtit singur si trist, ca intr-o iarna de Alecsandri si gandul ca o sa descopar in randurile cartii iarna frumoasa, cu zapada multa, a murit treptat ca si relatia dintre protagonisti.
E un roman clasic, scris de un autor de referinta, insa nu e pentru mine. Degeaba i-am mai dat si o a doua sansa, ca nu m-a convins. Si incepusem atat de bine cu alegerile lecturilor anul asta...
Pe curand...

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Bio

Zilele trecute, butonand televizorul, am auzit niste parvenite de la TV ce se laudau cu petrecerea de Anul Nou. Au fost la o pensiune Bio din Austria, unde penrtru o suma piperata, au dormit in niste casute din lut, cu geamuri facute din besici de porc si au mancat numai bio.
Cat de parvenit poti sa fii, ca sa platesti o caruta de bani pentru a dormii in casa celor mai oropsiti tarani din Romania. Nici la noi, cel mai sarac om, nu mai are geamuri din besica de porc, ci isi cumpara un geam, insa case de chirpici inca se mai gasesc.
Discutand stirea asta cu un domn profesor, ne-am gandit la o noua piata in constructii pentru parveniti bio, dar mi-am amintit si de proiectul celor de la Arhitectura de la Waseda.
Prin vara, cu putin timp inainte sa plec, cei de laboratorul de arhitetura, din subsol, undeva pe langa locul in care noi ieseam afara la aerisit, studentii construiau niste pereti traditionali. Pe o rama din lemn, au impletit niste fire de bambus, pe care apoi le-au umplut cu chirpici. Au facut o compozitie din pamant, paie tocate marunc si fecale animale (era un miros ingrozitor in tot campusul), pe care au amenstecat-o bine cu un mixer din acela pentru beton dar inainte l-au mixat in picioare (exact cum se face si la noi), pe care au pus-o pe tesatura de pe cabru si au lasat-o la uscat la soare.
Nu stiu ce s-a intamplat apoi cu peretii aceia pentru ca la un moment dat au disparut, dar mai mult ca sigur au fost testati sa se vada ce rezistenta au. Au lucrat pe ploaie, pe soare, pe vant. Nu i-a oprit nimic si determinarea lor, m-a impresionat atunci
In fiecare zi am facut poze la stadiul proiectului, iar acum mi-am amintit de ele si m-am gandit ca ar fi un lucru interesant de impartasit cu voi.

vineri, 10 ianuarie 2014

Despre echivalare (2)

Nu credeam ca un ziar local are atata succes intr-o urbe atat de mare, ca Iasiul. Articolul din Ziarul de Iasi despre epopeea echivalarii a avut ecou, si alaltaieri, un reporter de la DIGI 24 Iasi, mi-a luat un interviu pe tema asta.
Mi-a placut reporterul, ca stia ce vrea. Si a profitat de un lucru pe care l-am zis la un moment dat, si cu cu toate ca apoi l-am rectificat, a mers cu stirea asa, ca sa vanda. Spun si aici, asa cum am spus si ieri, ca povestea cu apostila e o poveste destul de complexa. Eu nu stiu daca aceasta apostila era ceruta cand m-am uitat initial pe site, atunci cand eram inca in Japonia pentru ca am citit pe diagonala, iar in momentul in care mi-am dat seama a inceput epopeea.
Ceea ce nu mi se pare mie ok, e ca trebuie sa existe aceasta etapa, si ca nu exista un acord intre state, prin care diplomele sa fie automat recunoscute. Cu, sau fara apostila, cineva tot poate sa falsifice un act, daca vrea.
Dar un pic de publicitate nu srica. Imi spunea ieri cineva: "Auzi, tu esti in precampanie electorala pentru europarlamentare, sau de ce apari atat de mult in presa?"
Articoulul de pe digi24 il puteti vedeaAICI.
Si pentru ca e stire, a luat si Desteptarea atitudine si a preluat stirea AICI.
Pe curand...

joi, 9 ianuarie 2014

Noapte buna, copii!

Sunt intr-o etapa in care citesc multa literatura contemporana si in special literatura romana contemporana. In cautarile mele de romane am dat de romanul lui Radu Pavel Gheo si m-a atras mai mult biografia sa. Tipul e de prin Banat, a locuit o buna perioada de timp la Iasi, a castigat la Loteria Vizelor insa s-a intors in tara dupa un an, pentru ca nu s-a adaptat la Visul American. Acum locuieste la Timisoara, unde e foarte activ in activitatea sa culturala.
Cine spune ca un roman bun nu se inspira din lucrurile pe care le traiesti tu, nu stie ce vorbeste. Romanul lui Gheo, isi desfasoara actiunea intr-un sat de prin Banat, in Iasi, un satuc intre Iasi si Dorohoi si in State si ne spune povestea a trei prieteni ce vor sa fuga dincolo, pe timpul comunismului. Trei dintre ei ajung in California, al treilea ramane in tara. Actiunea se petrece in anii 2000, cand unul din cei trei emigranti se intoarce in tara, si intamplator se intalneste cu prietenul lui, din copilarie, cel ce nu mai reusise sa fuga, in Iasi. In paralel cu povestea contemporana, cu banala poveste a doua personaje ce ce intalnesc intmplator, exista povestea de fundal, cea a copilariei in satul bunicilor, cea a adolescentei cu muzica buna ce o prindeau de la Sarbi si cu incoltirea ideiei de libertate. Apoi aflam putin si din viata celor trei, pe meleagurile americane, poveste ce il aduce intr-un fel pe cel intors acasa, in Iasi.
Pe langa povestea principala, mai exista o poveste secundara, in prolog si epilog, o poveste cu niste personaje ce se intersecteaza putin cu personajele principale dar si doua personaje misterioase (posibil Sfantul Petru ce se plima pe Pamant cu inca un batran).
E un roman bun, premiat si laudat de critici, ce merita citit. El este destul de maricel, si de aceea povestea e destul de impletita, dar scriitura e atat de buna incat ti-e greu sa lasi cartea din mana.
Am inceput foarte bine cu lecturile pe anul asta.
Pe curand...

miercuri, 8 ianuarie 2014

Red John e la Iasi

Mai mult ca sigur ca printre voi sunt multi care nu sunt fani The Mentalist si nu stiu cine e Red John.
Red John e persoanajul antagonist din serialul The Mentalist. Acesta este un criminal in serie ce a omorat familia personajului principal, si l-a facut pe acesta sa inceapa colaborarea cu CBI (California Biro of Investigation) - un fel de FBI local si fictional.
Criminalul, a carui identitate nu a fost dezvaluita pana de curand (eu nu stiu cine e pentru ca nu am vazut inca sezonul curent; astept sa se termine si sa-l vad maraton), are ca semnatura atunci cand ucide, un smiley face, cu ochii tristi si gura zambareata, realizata din sangele victimei.

In fiecare zi cand trec prin fata recotratului ma uit la grafiitele cu semnatura lui Red John, insa niciodata nu m-am oprit sa o fotografiez, pana azi. Si asta pentru ca aseara, am mai vazut una prin Bucsinescu.

marți, 7 ianuarie 2014

Despre echivalare

Nu am scris pe blog si nici pe celalalte retele de socializare pe care le folosesc despre procesul de echivalare a studiilor. Am spus ca o sa scriu un articol cand totul o sa se termine cu bine. Dar cum mai e mult pana acolo si pentru ca am acordat un interviu in Ziarul de Iasi pe tema asta, am zis sa il pun si pe blog si sa fac cateva lamuriri.
Am dat interviul asta in urma cu cateva saptamani, in ziua in care s-au facut publici finalistii la LSRS. In momentul acela credeam ca trebuie sa fac o imputernicire prin notar/ambasada celui ce imi va depune cererea pentru o noua diploma, la facultate. La scurt timp dupa m-au anuntat ca nu trebuie, insa eu am uitat sa ii anunt pe cei de la ziar, sa modifice in interviu. Mie inca nu mi se pare o problema asa mare, insa cei cu care am vorbit, mi-au spus ca e si ca nu e normal sa se intample asa ceva.
Nu e normal sa nu existe un partenerat pe educatie intre noi si japonezi si sa trebuiasca sa imi echivalez studiile facute acolo, cand ei nu mi-au cerut echivalare pentru studiile facute aici. In rest birocratie e si la noi dar si la ei.
Si pana apare articolul in online, am facut poze la ziar sa il vedeti si voi.

luni, 6 ianuarie 2014

De ziua mea


Anul asta parca nici nu am simtit ca a fost ziua mea. Mai mult ca niciodata, am fost stresat de presesiune si de prezentarea pe care o aveam. De ani de zile, de cand sunt student, ma stresez in perioada asta dar anul asta, din cauza ca au trecut doi ani fara prestresiune, m-am panicat mai mult.
Nici nu mai am gasca pe care o aveam odata si nici sa ma bag in sufletul noilor prieteni nu prea pot. Asa ca am stat cumintel, vreo trei ore in camera, raspunzand la mesajele de ziua mea, la telefon si pe facebook. Pana am clacat! Pana mea, odata in an e ziua mea. Asa ca m-am bagat pe gatul unui cuplu si am mers cu ei la chinezesc.
Mare bucurie mi-a fost cand am gasit in Carturesti una din cele doua carti ale lui LDT pe care nu le-am citit. Abia astept sa ma apuc sa o citesc!

In alta oridine de idei, vreau sa va multumesc tuturor pentru urari. Pe facebook am raspuns la tot ce mi-a aparut pe timeline, dar stiu ca multe mesaje nu apar, si dispar undeva in mintea inginerilor ce au reproiectat platforma. Deci, nu raspund preferential, raspund la tot ce imi apare pe wall.

vineri, 3 ianuarie 2014

Piercing

Am primit romanul lui Ryu cadou de Craciun si am facut ceva turism cultural cu el. Cum adica? L-am mutat de pe o canapea pe alta, de pe un fotoliu, pe o masa, dintr-o camera in alta, fara sa prea citesc din el. De ce? Imi placea atat de mult dar in acelasi timp nu vroiam sa-l termin. Si imi mai era frica ca stiu ce o sa se intample, insa Ryu, si de data asta, m-a surprins.
Sunt la al treilea roman scris de Ryu Murakami, celalalt Murakami cum il stiu mai toti si preferatul meu, dupa In supa miso și Copii de aruncat și nu ma satur de el. Mai am doua romane de-ale sale, romane pe care o sa le citesc foarte curand, si vreau sa-mi mai cumpar/caut cand ajung in Iasi, ca tare sunt greu de gasit.
A fost o buna alegere pentru Primul roman al anului 2014, mai ales ca azi mi-am setat si rezolutia de 27 de carti citite pe 2014 dar si pentru ca dupa mult timp in care citeam carti electronice, am inceput anul cu o carte clasica, pe care am putut s-o tin in mana si sa dau pagina u pagina.
Salut intiativa celor de la Polirom de a schimba formatul cartilor. Mi se pare ca asta e o carte din tranzitie, cand inca aveau formatul vechi, dar e scrisa mai maricel, nu mic si indesat, cum erau scrise inainte. Vad ca Albastru nemarginit e pe o foaie mai galbuie si pe o grafica noua, insa acelasi format de pagina, format ce imi pare un pic incomod pentru ca pagina este destul de ingusta. Insa, i-am cumparat mamei cel mai recent roman al lui Haruki Murakami, si ala e intr-un format foarte ok. Abia astept sa o citeasca mama, ca sa o iau si eu la citit.
Dar intorcandu-ma la Piercing, e un roman bun pentru cei ce sunt fani ai lui Ryu. Nu pot sa recomand romanul asta pudicilor, celor care nu citesc romane violente si care au preconceptii. E un roman de nisa, asa cum spune chiar autorul despre romanele sale. Deci daca pentru voi Ryu nu e celalalt Murakami, care scrie ciudat, ca pentru librareasa peste care am dat eu cu cateva zile in urma, va recomand carteacu caldura.
Pe curand....

joi, 2 ianuarie 2014

Horea vs Librarii

Sursa poza: PublikArtis

Bunica si mama imi povesteau mereu de vremurile de dinainte de '89, cand doamnele de la Libraria Alecsandri le pastrau carti pe care le cumparau apoi, pe sub tejghea. Era o vreme cand libraresele aveau puterea si intre tine si carti exista o masa de sticla si ele. Imi aduc si eu aminte de libraria Alecsandri si de Piru. La Alecsandri era o doamna cu nume de masina nemteasca iar la Piru erau niste tanti tare rele. Daca le intrebai ceva ce nu le convenea, incepeau sa urle la tine. Tin minte ca prin liceu au inceput sa ne bage alocaita pe card si m-am dus eu sa-mi cumpar Lolita de la Piru. A inceput sa urle tanti aia la mine ca ce vin eu cu card la ea, ca ea nu scoate aparatul pentru o singura carte si de ce cumpar eu carti din astea cu tema sexy la varsta mea. Noroc apoi ca a aparut Glissando si acolo te uitai singur la carti, pe rafturi iar daca nu gaseai ceva te ajutau doamenele de acolo, ce erau foarte pregatite.

miercuri, 1 ianuarie 2014

Paișpe, după treișpe

Ma gândeam în urmmă cu puțin timp că lucrurile au început săse așeze pentru mine. Anul 2013 a fost un an de tranziție, un an în care am terminat masterul din Japonia, în care m-am întors acasă unde termin masterul dpe care îl începusem înainte să plec, echivalez studiile de peste mări și țări și îmi pun în ordine drumul pentru ceea ce v-a sa vie. Asta mi-am și dorit anul trecut, ca în 2014 să îmi gasesc calea.
Pentru 2014 îmi doresc recunoștere. O sa fie din nou un an cu începuturi și sfârșituri, un an provocator, un an ce îmi cere putere de muncă și voință. Imi doresc ca anul ce vine să fiu sănatos, că m-am tot sautrat să bolesc într-una... Și cel mai mult îmi doresc să fiu din nou, cu toți pe care îi mai am, acasă.
Astazi am facut un pic de săpături pe facebook și am vazut că intelectualimea cool, adică coolții, au petrecut revelionul acasă în familie, clasic, tradițional. Nu cred ca e hipstărimea ce a fugit de mainstreamul restaurantelor, barurilor, viluțelor închiriate, ci criza ce nu mai trece și nevoia de familiar. Așa am sarbatorit și eu, cu mancare gatită în casă, cu programe tv de revelion, superstiții (chiloți roșii, bani în buzunar și pește pe masă) și poze de familie.

La mulți ani tuturor!
Pe curând...

Translate

Faceți căutări pe acest blog

Scriu despre:

japonia (462) carte (227) de-ale mele (176) Facultate (123) filme (108) mancare (85) seriale (79) EU (64) scoala (64) muzica (60) oameni (49) prieteni (49) blog (48) excursie (44) Bacau (41) Iasi (41) Romania (40) funny (37) teatru (36) tv (31) bucuresti (29) Coreea (25) playlist (20) facebook (17) sesiune (17) internet (14) sarbatoare (14) copilarie (12) fashion victim (12) iPhone (12) natura (12) romani (12) politica (11) vacanta (11) Ghibli (9) camin (9) jurnal de calarorie (9) leapsa (9) opinii (9) proza (9) telefon (9) constructii (8) dincolo de metropola (8) literatura (8) transport (8) tren (8) familie (7) fotografie (7) kinki (7) presa (7) traditii (7) google (6) tehnologie (6) 1 mai (5) Atena (5) deviantart (5) iarna (5) petrecere (5) photoblog (5) presesiune (5) prostie (5) psihologie (5) viata (5) Pishinau (4) cadouri (4) cultura (4) despre mine (4) mare (4) poezie (4) raceala (4) servicii (4) Craciun (3) aniversare (3) autocunoatere (3) criza financiara (3) dentist (3) kamakura (3) liceu (3) nikko (3) timp liber (3) yokohama (3) banc (2) capitan planet (2) desene (2) la multi ani (2) memorial (2) metrou (2) obiceiuri (2) postmodernism (2) prietenie (2) prosti (2) scris (2) societate (2) taxi (2) Disneyland (1)