joi, 31 ianuarie 2013

Comunism sub acoperire?

La noi se face abuz de termenul comunism si de aceea am stat mult si m-am gandit daca sa scriu acest articol sau ce nume sa ii pun. Insa cred ca folosesc termenul bine. Nu e vorba nici de ceva de moda veche si nici de reguli stricte (ceea ce e numit comunism la noi) ci de o practica ce semana cu definitia ideologiei.
Comunismul suna bine pe hartie: toata lumea era egala, aveau cu totii de toate, insa nu era prea asa. Lumea nu avea decat pe hartie si totul era putrezit.
Asa e si Japonia dintr-un punct de vedere, si anume al locurilor de munca. Am mai scris despre regulile stricte ale interviului de angajare dar nu am scris despre sistemul asta ce pute tare. Sistemul suna bine: toti studentii de anul 1 de master incep sa isi caute serviciu, la finalul anului 1 de master firmele incep sa isi prezinte portofoliul. Studentii se duc, vad daca ii intereseaza si se inscriu la interviu. In medie, un student se inscrie la 10 interviuri. Urmeaza etapa interviurilor, in care se prezinta portofollile si daca treci de asta, urmeaza etapa interviului propriu-zis. Intr-un final esti acceptat la cateva firme si trebuie sa anunti la care te angajezi. Semnezi contractul cu firma si cand termini masterul incepi sa lucrezi. Suna perfect, nu? Nimeni nu cere experienta, toata lumea angajeaza, dar nu e chiar asa.
Daca nu ai reusit sa impresionezi nicio firma si nu ai fost angajat, ai cam dat de belea. Anul urmator, ai sanse si mai mici de angajare, pentru ca se vede pe cv cand ai terminat faculatea. Pai nu ai fost in stare sa gasesti un serviciu?
E posibil ca sa nu existe niciun post pe domeniul tau si atunci trebuie sa faci un compromis. Stiu cazuri de absolventi de litere - literatura clasica, ce lucreaza ca agenti vanzari la papetarii, sau de absolventi de biologie- master in modificari genetice ce sunt comis voiajor la o firma de pesticide. Nu a existat ceva pe domeniul lor si au ales acest serviciu, pe un contract de 5 ani, sperand ca dupa aceea, sa gaseasca ceva pe domeniu. Nimeni nu este interesat de ceea ce stii sa faci ci de scoala pe care ai absolvit-o. Esti de la Waseda, l-ai avut profesor pe Hamada, perfect, esti angajat. Ce conteaza ca ai facut master in inginerie seismica, tu lucrezi ca inginer la compania feroviara, ca acolo sunt posturi si e salariul bun. JR te angajeza pentru ca vede pe diploma ta: Hamada Laboratory- Waseda University .
Sistemul nu merge, elevii de liceu dau la facultati de renume, la sectiile la care intra, pentru a avea o diploma de la ei. Nu vor sa faca neaparat acea meserie si sa aiba un serviciu bine platit. Termini dreptul la Tokyo University, te angajeaza o firma mare de avocatura, pe post de contabil. Inveti tu sa faci contabilitate, important e ca lucrezi acolo si ai salariu bun.
Deci pe de o parte sunt cei ce nu isi gasesc ceea ce vor si sunt obligati sa se angajeze pentru ca altfel nu mai au nicio sansa si sunt altii care profita de sistem si termina o facultate oarecare, de la o univesitate buna, ca sa aiba un salariu bun.
Si nimeni nu zice nimic, totul se desfasoara la fel in fiecare an. Sistemul merge bine pe hartie, in teorie dar nu si in realitate. Iar daca intrebi pe cineva, ti se spune ca nu stii nimic. Te iau repede la intrebari cum e la tine in tara si daca ai sansa la un servici bun dupa ce termini scoala si cand incepi sa te fastacesti si sa le spui ca la noi toti cer experienta, iti arata ca sistemul lor e perfect.
Comunism, nu?
Pe curand...

miercuri, 30 ianuarie 2013

WTF Japan! Facebook navi?

De cand cu reclamele pe facebook imi tot apare recomandare la facebook navi. Disperat de reclama asta am dat o cautare sa vad ce e facebook navi asta.
Navi e primul site oficial al facebook-ului creat pentru japonezi, in care explica cum sta treaba cu facebook. Ok, reteaua de socializare a devenit foarte populara in ultimul an, dar chiar era nevoie de un manual de utilizare?
Japonezii sunt reticenti la ceea ce e nou si o retea de socializare ca facebook ii sperie, pentru ca tin mult la intimitatea lor. Asa ca oficialii de la facebook au creat acest site in care sunt explicate politicile retelei, sunt create recenzii pentru aplicatii si exista un manual de utilizare pentru facebook.
Oare era necesar asa ceva? Ce urmeaza, un site pentru Romania in care se explica ca nu e frumos sa iti pui nume ca Seful banilor sau Sweet Ancutza?
Pe curand...

Mashup Stew

Duminica am gatit ceva ce am numit Mashup Stew. Am pornit de la ideea unei tocanite de cartofi si am folosit condimente indiene si sosuri japoneze. Deci e o imbinare de trei culturi si bucatarii. Putea sa iasa o varza, dar a iesit ceva interesant.
Totul a pronit de la ingredientele ce le mai aveam in casa si anume cartofi, morcovi si ceapa. Am zis ca iau niste pui si curry dar intre timp vazusem oferta la ciuperci si cand sa le iau am vazut intre legume un sos ce se vroia sos sarat pentru pui cu legume. De la raionul de mezeluri am luat o bucata de kaizer, pentru ca era prima data cand vedeam asa ceva si pana la urma m-am hotarat sa fac tocanita.
Am tocat ceapa si am dat pe razatoarea mica jumatate de morcov. In tigaie am adaugat apa si ule si le-am pus la inmuiat cu putina sare.

marți, 29 ianuarie 2013

Side by Side

Sunt un fan al lui Keanu Reevs si asa am descoperit documentarul asta.
In 2009, Slumdog Milionare castiga premiul Oscar pentru Cinematografie (Director de Imagine), fiind primul film realizat in digital care castiga acest premiu. Incepand cu anii '70, cand Sony lanseaza prima camera digitala, lumea filmului a fost data peste cap. Eu credeam ca filmele inca se fac pe pelicula de 7 mm, pelicula ce e scanata si transformata apoi in digital pentru a fi montata, sau retusata sau pentru a se aplica efectele speciale, dar se pare ca pelicula e folosita din ce in ce mai rar.
Exista regizori si producatori ce fac asta, ce lucreaza inca pe pelicula spunand ca digitalul inca nu poate capta calitatea peliculei, si exista regizori care spun ca era peliculei a trecut, si ca de acum e era digitala. Insa daca nu se mai filmeaza pe pelicula ci digital, de ce mai numit procesul "filmat" iar produsul film?
Un documentar foarte interesant despre digitalizare, despre meserii ce au devenit mai usoare odata cu digitalul, despre conditii mai bune de creatie si efecte speciale exceptionale.
Dar oare peste 100 de ani o sa mai avem aceste filme? Cat de sigura e stocarea in digital?
Recomand documentarul, pentru ca prezinta o istorie a evolutiei tehnicii si parerile impartite ale oamenilor de film.

Pe curand...

luni, 28 ianuarie 2013

Sumo

Joi am bifat un alt lucru pe care trebuia sa il fac cat timp sunt in Japonia. Am fost la sumo. Nu am crezut ca o sa-mi placa atat de mult. Cand eram mic, imi aduc aminte ca bunicu' se uita la eurosport la sumo si nu intelegeam nimic din acel joc ciudat. Acum, pentru ca a fost o iesire organizata, am experimatat sumo, dupa ce am avut parte de o lectie, in care ni s-a explicat ce si cum.
Considerat sport national, Sumo, are origini in religia shinto, vechi de 2000 de ani. Jocul a fost oficializat si transofmat in competitie profesionala, abia in perioada Edo.
Activitatea la care am participat a constat intr-un pranz traditional pentru luptatorii de sumo, o pimbare de-a lungul raului Sumida (de la hostelul unde am servit pranzul, pana la stadionul de sumo) si competitia de sumo.
Pranzul a constat in supa traditionala mancata de luptatorii de sumo,chankonabe, supă cu tot felul de zarzavaturi și carne sau taitei. Cea pe care am servit-o noi avea ciuperci, varza, ridichi, tofu, perisoare si taitei.
In timp ce am servit pranzul, organizatorii ne-au explicat cam tot ce trebuie sa stim despre Sumo, de la faptul ca sunt 4 campionate pe an (2 la Tokyo, unul la Osaka si unul la Saporo), pana la istoria joculului si reguli. Pe parcursul articolului o sa incerc sa explic si eu ceea ce am invatat. La ora 2 jumatate am pornit spre stadion, la pas, pe marginea raului Sumida. Vremea era atat de placuta, cele 12 grade ne faceau sa uitam ca suntem inca in ianuarie si sa visam la primavara.

duminică, 27 ianuarie 2013

Oscar 2013

Mi-am facut un obicei sa vad in fiecare an filmele nominalizate la Oscar, la categoriile Cel mai bun film, Cea mai buna regie, Cel mai bun actor in rol principal, Cea mai buna actrita in rol principal, Cel mai bun actor in rol secundar, Cea mai buna actrita in rol secundar, Cel mai bun scenariu adaptat, Cel mai bun scenariu original si Cea mai buna animatie. La fel ca in fiecare an, dupa nominalizari, incep sa vad filmele propuse pentru permiul Acedemiei si sa scriu un articol despre cele pe care nu le vazusem pana acum si nu mai scrisesem despre ele.
In articol voi impartii filmele in 2 categorii: filme si animatii, iar la categori filme voi vorbii despre ele in ordinea vizionarii.

1. Beasts of the Southern Wild. Pelicula este noninalizata la 4 categorii: Regie, Film,  Scenariu adaptat si Actrita in rol principal.
Pana sa vad filmul, am crezut ca Life of Pi este filmul ciudat al anului. Filmul e altceva decat suntem obisnuiti sa se produca la Hollywood si de aceea mi-a placut mult. Din toate nominalizatile mi-ar placea sa castige la Cea mai buna actrita in rol principal.Quvenzhané Wallis  are 9 ani si este cea mai tanara noninalizata la aceasta categorie. Fetita e geniala si joaca un rol greu perfect. Filmul merita vazut pentru ea, dar si pentru poveste.Actiunea prezinta o comunitate uitata de lume aflata in Bayou Lousiana si lupta lor pentru supravietuire. Dupa fiecare ploaie mica insulita este acoperita de apa si pentu ca este construita o bariera care protejeaza tarmul principal de inundare, apa nu are unde sa se duca. E o drama impresionanata despre o fetita ce invata sa supravietuiasca si sa devina independenta la o varstra frageda.


sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Miros de duminica

De astazi dinamica grupului din care fac parte se va schimba. Raluca pleaca acasa... O sa fie ciudat, m-am obisnuit atat de mult cu ea si o sa-mi lipseasca mult. Sper, totusi, sa ne mai vedem candva, ca drumurile noastre sa se mai intesecteze nu numai virtual. Stiu, ca o sa colaborez cu ea la un proiect, insa as vrea sa ne mai si vedem intr-o buna zi.
Nu vreau ca articolul asta sa fie unul lacrimogen si de aceea o sa povestesc despre duminica trecuta, zi ce a fost o duminica perfecta. Cand eram mic, abia asteptam dumicile. aerul parca mirosea altfel duminca, si pasarele mereu canta, oricat de friguroasa era ziua. Pentru mine mirosul de duminica e misos de prospetime si de pui cu busurio la cupor cu mujdei. De cand sun in Japonia nu prea am simtit ca e duminica. Asta s-a intamplat doar de doua ori, si de fiecare data, in Saitama. Prima duminca, a fost una cu plimbari cu bicicleta si tartine de somon cu guacamole, a doua a fost cu sushi. O sa-mi fie dor de casa lor... si de oraselul din Saitama...
Dupa ce ne-am trezit, am lenevit pe futoane, sub plapume, cu cafea fierbinte si pop-corn. Era cald si bine sub paturi si nu vroiam sa iesim de acolo. Cu chiu cu vai ne-am urnit din loc si am pornit spre un restaurant de sushi. Afara se simtea ca e duminca. Mirosea a primavara cu toate ca zapada inca era in mormane pe marinea strazii. Am mers minute bune, am vorbit despre arhitectura si obiceiuri, ne-am uitat la guri de canal frumos ornate cu flori sau alte ornamente si intr-un final am ajuns la restaurant. Am asteptam cuminti randul pe o bancheta si am jucat FAZAN. Apoi am mancat unul din cele mai bune sushi de pana acum. Am incercat sortimente noi si sofisticate, de la somon cu avocado si ceapa, la somon cu cascaval topit sau ruloruri de foaie de orez cu ton si varza proaspata tocata. Se simtea melancolia in aer, insa era atat de placut..
O sa-mi fie dor de tine doamna antropolog, dar si de voi, domnii profesori, cand o sa plec in septembrie...
Pe curand...

vineri, 25 ianuarie 2013

PP

Au fost aproape 6 ani (111 episoade) iar jumatate dintre ei au fost cu: "Te rog Doamne sa se termine!". Shonda Rhimes e dracul in persoana si si-a batut joc de personajele din acest serial, episod de episod: violuri,  crime, morti, divorturi, orice drama posibila a lovit personajele serialului asta, insa in final, a fost un serial bunut. Sezonul 6 a sters cu buretele toate frustrarile si nervii facut de sezoanele anterioare, si asa a ajuns sa imi para rau ca Private Practice s-a terminat...
Actorii au plecat, altii noi au venit, persoanjele s-au combinat intre ele si cam tot ce se putea spune, s-a spus. Private Practice a trecut de la o drama medicala la o drama. O sa-mi fie dor de personaje, nu stiu daca o sa mai apara prin Grey's, sper, dar nu cred...
Astept sa revad actorii in productii noi pentru ca am descoperit actori ce imi plac.

Ultimul episod, a fost un episod bun, un episod in care viata fiecarui personaj s-a asezat. Tot nisipul din marea vietii lor, s-a asezat la fund, si totul a devenit clar. Pentru asta o felicit pe Shonda, a reusit sa faca un episod atat de bun, in care sa iti para rau ca s-a terminat.

Pe curand...

joi, 24 ianuarie 2013

Namaste, Sega


Am citit romanul "Namaste. Un roman de aventuri spirituale in India", scris de Sega, din douatrei moitive:
1. Era despre India iar din liceu, de la Eliade mi se trage fascinatia pentru aceasta tara. E visul meu adolescentin sa vizitez "Perla Angliei", dar viata m-a dus in Japonia, unde am un prieten indian si din cand in cand mananc mancare indiana;
2. Am crezut ca daca in titlu exista cuvantul aventuri, o sa am parte de un roman ca al lui George Moise, spumos, plin de momenente spumoase. Am avut parte de asta pentru cateva pagini... Apoi sex, origii si frustrari.
3. Citisem o recenzie scrisa de Ancuta, ce se fereste ca dracul de tamaie de romanele romanesti contemporane, si am zis ca daca l-a citit ea, pai atunci e bun.
Sincer sunt cam dezamagit. Poate pentru ca mi-am pus prea multe speratne in el, poate pentru ca ma asteptam la mai mult. Sa fiu sincer, inadara de cateva momente spumoase si cateva erectii, romanul nu mi-a provocat nimic. Poade doar mi-a trezit din somn dorinta de a vizita India. India lui Sega e cea de la resortul de meditare unde a incercat si a esuat sa sa regaseasca, India lui e prea lipsita de aventuri si prea putine socuri culturale. India lui e plina de frustrari de toate tipurile, e o Indie de nisa, privata, domesticita.
Nu spus ca romanul nu e bun, insa nu e la ceea ce ma asteptam eu. Sega a avut o experienta interesanta, un subiect bun de roman, insa nu era ceea ce cautam eu. Poate, candva o sa am si eu experienta mea indiana si o sa scriu si eu o carte despre India mea. Ceea ce m-a stresat foarte tare a fost modul in care a fost scrisa cartea. O fraza din 4 era in engleza, iar daca nu, un cuvant dintr-o fraza tot era. Dude, intelegem ca ai vorbit numai in engleza, in India, nu trebuie sa ne amintesti prin fraze sau cuvinste scrie Italic, come on! Ii dau nota de trecere si astept sa se revanseze cu celalalte doua parti, ce promit aventuri de dupa resort, din India si Nepal. Daca isi scrie cartile cu acelasi umor, si cu mai putine metafore de duzina si renunta la Raducioiu-cisme, o sa aiba succes si mai mare.
Deci nu e o capodopera literara, nu are o mana atat de talentata la scris (nu ca eu as fi un mare talent, dar pe mine nu m-a publicat Humanitas), insa e o carte interesanta. O recomand celor ce sunt amatori de aventuri exotice, celor care le plac situatile amuzante pornite din socul cultural, si celor care vor sa citeasca un roman usurel, cu un peisaj exotic. Poate voua o sa va placa mai mult.
Pe curand...

miercuri, 23 ianuarie 2013

Ziua Internatiolnala a Culturii Romanesti

In fiecare an, pe 15 ianuarie, de ziua lui Mihai Eminescu, se sarbatoreste Ziua Internationala a Culturii Romanesti. Pentru ca 15 a fost in timpul saptamanii, la Tokyo ziua s-a serbat sambata, 19 ianuarie.
Cu ocazia acestui eveniment, ambasada impreuna cu Romanian Business Association a organizat un concurs de limba romana pentru japonezi, dar si o proiectie de film romanesc.
Ziua a fost foarte intensa si placuta, si mi-a placut mult ideea. Ceea ce nu am inteles, e de ce s-a ales acel film. Nu stiu de unde a venit, de la ICR, de la Ministerul Culturii sau de la cel de Externe, dar alegerea a fost proasta. Filmul proiectat a fost Europolis, realizat in 2010 de Cornel Ghiorghita si se vrea un drum intiatic insirat din proza fantastica a lui Eliade. Se vrea, pentru ca a iesit o comedie mediocra, plina de clisee, din care noi romanii, abia am inceles cate ceva, si nici nu vreau sa ma gandesc la ce au inteles invitatii straini. Noroc de Adriana Trandafir, ca a dus tot filmul, daca nu era ea, era chiar varza de.... Sulina.


marți, 22 ianuarie 2013

Japonia, tara in care dansatul e interzis

sursa foto: Japan Today
Am aflat in urma cu cateva saptamani ca in Japonia dansatul e interzis prin lege. Dupa razboi, locul de intalnire al mafiei japoneze (Yakuza) era in cluburi si discoteci, unde pe langa afacerile clasice de prostitutie, mafiotii se mai ocupau si de droguri. Atunci, legislativul nipon a dat o lege in care dansatul e interzis. Legea a fost introdusa in 1948 pentru ca nu aveau dovada a activitalior ilegale ale mafiei, ca motiv spentru razii in cluburi si sa aresteze pe toti de acolo. Legea japoneza spune ca daca esti arestat, stai in arest 19 zile, fara motivare. Legea asta a aparut tot pentru a captura Yakuza si porneste de la ideea ca in 19 zile cedezi si dai din casa tot ce stii. Daca intr-un club au fost gasiti de doua ori oameni ce dansau, clubul este inchis si proprietarul arestat.
Dupa ce am aflat despre acest lucru, au inceput sa se invarta niste rostite si am inteles niste lucruri ce imi erau in ceata.
La cateva luni de la sosirea mea in Japonia am avut o petrecere, de ziua profului. Atunci, am mers pentru un weekend la un "Seminar House" al universitatii, unde ziua am facut prezentari, iar seara am petrecut. Nu intelegeam ce se intampla si de ce "petrecere" inseamna stat la masa, baut si mancat snacks-uri. L-am intrebat pe sensei de ce nu avem muzica si de ce nu se danseaza si razand mi-a zis sa dansez eu. Era ciudat sa ma apuc sa dansez de unul singur, si am poftit membrii laboratorului la dans. Toti se uitau la mine ca la circ si niciunul nu imi accepta invitatia. De atunci proful ma tot pune sa dansez, razand de fiecare data si se supara ca nu ii accept provocarea. Pai ce frate, eu sunt maimuta si voi radeti si va distrati de un lucru ce e normal?
Exista cluburi si discoteci in Japonia insa nu prea se danseaza. Lumea ce frecventeaza cluburile e impartia in:
Sursa foto: tumblr
1. Salaryman imbracati in "unifroma": costum, camasa alba si cravata (care nu e neagra, cravata neagra e pentru inmormantari), ce au venit acolo sa agate ceva.
2. Femei ce au venit acolo sa fie agatate, sa primeasca bauturi gratis de la barbati, si cu care sa se duca dimineata la "love hotel"
3. Gaijini dornici de distractie si de sex.
In fond si la urma urmei asta e clubul in Japonia: locul unde agati pe cineva, intretii cu bautura toate noaptea, iar dimineata marchezi la un love hotel. In club te duci doar daca esti singur si dornic de aventuri de o noapte.
Nu stiu insa cum functioneaza cluburile de dans. Langa facultate e un slub de salsa, universitatea are cercuri de dans de societate. O fi vreo clauza in lege ce da voie la astfel de dansuri, cele intr-o scoala, si doar cele in spatii comerciale sunt interzise...
Pai cum sa nu o iau eu razna atata timp? Sunt amator de cluburi, imi place sa merg din cand in cand, cu prieteni si sa dansez, insa aici e imposibil asa ceva. Ce-i drept, sunt un pic fitos si nu imi plac cluburile mari, de fitze, pline de parveniti si copii de bani gata. Imi plac alea mici, studentesti, ieftine unde este atmosfera. Dar poti sa gasesti asa ceva aici? Nu!. De aia, seara de seara, ascult bunti-bunti, de doi lei (o melodie nu rezista mai mult de o saptamana) si dansez de unul singur, de nebun, in camera de camin.
Ma fascineaza Japonia, sunt fan al tehnologiei lor, imi place mult budismul si shintonismul, arhitectura si istoria poporului asta, insa nu sunt creat pe un calapod care sa se potriveasca cu viata cotidiana. Poate de aceea,  Japonia o sa ramana cea mai tare aventura din viata mea. Sunt privit ca un intrus de cei din jur, si ma simt un intrus pentru ca nu le inteleg regulile, reguli ce sunt in opozitie cu ceea ce sunt eu.
Pe curand...

luni, 21 ianuarie 2013

Expozitie foto in campus

Vineri am fost placut surprins de o expozite foto ce era amenajata in holul de la parterul cladirii 55 din campusul Nishiwaseda (campusul tehnic al Universitatii Waseda, campus in care imi fac veacul zi de zi). Ma dusesem sa imi iau o cafea de la Tully's si la intoarcere am zis sa trec prin 55 ca sa mai scap un pic de vantul rece ce imi taia fata. Cand m-am uitat pe stalpii din hol am vazut fotografii. Mi-am petrecut cateva minute bune, uitandu-ma la fiecare fotografie in parte, sorbind din cafeluta tocmai cumparata.
Fotografiile par sa fie realizate de studentii din campus, posibil cei de la arhitectura, sau poate cei dintr-un cerc de fotografie.
Mi s-a parut foarte interesanta ideea. Stalpii gri din beton erau colorati si holul respecti arata mai prietenos.As vedea o astfel de expozitie si la Iasi, la Constructii, in holul de la corpul de instalatii. Stiu ca daca domnul decan ar vedea articolul meu sigur ar lua intitiativa, pentru ca am observat va are foarte multe idei interesante si mi se pare interesant ceea ce se intampla acum la Facultatea de Constructii si Instalatii din Iasi.
Pe curand...

duminică, 20 ianuarie 2013

Nodul la cravata

In Romania exista o cutuma cum ca femeia trebuie sa stie sa faca nod la cravata. Nu stiu cati dintre prietenii mei stiu sa faca unul, insa eu nu stiu. De fiecare data cand mi-am cumparat o cravata am gasit cate o fata in camin, sau o prietena, care sa imi faca nodul, nod ce nu a mai fost desfacut niciodata. Si mi se pare si sexy o fata care face un nod la cravata, stand in fata ta, la cativa centimetrii, atenta la cravata ta.
Ei, asta cred ca e doar la noi...
Asta vara, pe cand eram la Nagoya, l-am vazut pe Hakan cum isi desfacea nodul de la cravata, dupa ce ne-am intors in camera de hotel. Mirat l-am intrebat ce face, sau de ce face asta, si sec, mi-a spus ca sa nu se sifoneze. Era mirat de intrebarea mea, si s-a mirat si mai tare cand l-am intrebat daca stie sa faca un nod. "Dar ce, tu nu stii?". Dupa ce i-am zis ca in Romania, femeile fac nodul, s-a mirat. E ca si cum in Turcia femeile gatesc. Hakan nu avea idee cum se gateste, iar un an de zile a mancat numai pe la restaurante, de doua ori pe zi, apoi s-a saturat sa mai iasa din casa, si a inceput, incetul cu incetul sa mai fiarba si el un ou. Dar asta e ceva privat, nu trebuie sa stie nimeni ca el gateste, si nu intelege cum de eu postez mereu pe facebook poze cu ceea ce gatesc. Nu e masculin, mai Horea, mai... Poate nu e la voi la musulmani, la noi e.
Ei, zilele trecute l-am rugat pe Hakan sa imi faca nodul la cravata. Era plin laboratorul si au inceput toti sa se mire ""He?" "Eiii?". Nu stii sa faci nod la cravata? Nu! Dupa un mic chestionar am aflat ca toti baietii din laborator stiu sa faca nod, si nicio fata. Si nici nu intelegeau de ce ar stii. Pai e prea mult contact intre o fata si un baiat, la facutul nodului...

Pe curand...

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Am scapat!

Joi am avut al doilea, si ultimul examen din sesiune. Examenul a constat intr-o prezentare power-point a unui proiect pe care trebuie sa il predam, pana pe 25. Fiecare trebuia sa isi aleaga un plan general al unui oras si sa-l prezinte. Frumos ar fi fost sa alegem un plan din tara noastra, avand in vedere ca la curs eram studenti din Turcia, Cambogia, Vietnam, Coreea, China, Japonia si eu din Romania. Numai ca eu nu am gasit niciun proiect satisfacator pentru Romania. Da, exista PUZ-uri, insa la noi aceste proiecte nu se discuta in comunitate. Nu vine cei de la Consiliu Local sa ne prezinte proiectul si sa ne ceara parerea. Poate marile companii, sunt consultate, dar oamenii de rand nu, de aceea nu puteam folosii date din Romania. Eu trebuia sa scriu despre un proiect in care participarea publica a avut un mare efect. Asa ca dupa saptamani de cautare, am gasit un proiect din Cleveland. Si pe asta l-am gasit prin ajutorul unui post de pe facebook. Urmaresc un serial a carui actiune e in Cleveland, si pe pagina lor de facebook anuntau ca au loc intalniri pentru discutarea unei noi etape din plan, si eram intrebati, daca ar fi interesant sa includa astfel de intalniri si in serial.
Asa am dat de "Connecting Cleveland 2020", proiectul ce m-a scos din incurcatura. Noroc ca am fost racit in vacanta, ca am avut timp sa scriu raportul si sa fac prezentarea. Joi a fost bine la prezentare. Profa mi-a zis ca ar fi bine sa mai adaug cateva informatii despre costul proiectului, si pot sa trimit apoi raportul. Am facut asta imediat dupa examen, si la ora 4 pusesem raportul in cutia destinata.
Nu insist asupra examenului pentru ca a fost usor: o prezentare de 8 minute, urmata de intrebari din partea a doi colegi numiti de profesor. Ficare din noi comentam la doi dintre colegi, asta ca sa ne faca atenti macar la 2 din cele 5 prezentari.
Nu mai insist nici la capitolul ritual de examen: chilotii rosii, ceva nou (o maleta), si calcat toate pragurile cu piciorul drept. Drumul s-a curatat si sunt multe fisuri in asfalt, asa ca saream ca pe un cal imaginar, cei 2 km pe care ii merg pe jos in drumul spre scoala. Bine ca s-a terminat, si sunt liber. Ei, mai avem sa cercetam, dar de saptamana viitoare.
Pe curand...

vineri, 18 ianuarie 2013

Primul examen

Miercuri am avut primul examen, din cele doua pe care le-am avut semestrul asta, la Costal Disaster Prevention. Examenul a fost in acelasi gen, ca examenul de la Costal Environament de semestrul trecut, predat tot de Miguel. Intamplarea a facut sa imi pice tot biletul numarul 2, asa ca am terminat repede, si am reusit sa scap de emotiile ce-mi macinau stomacul. A fost perfect, pentru ca la sfarsit proful a zis "Ca sa va dati seama ce note luati, daca ati raspuns perfect la intrebari, si nu ati primit intrebari suplimentare, ca Horea, o sa luati A+, altfel, nota mai scade". Am si avut noroc sa imi pice intrebari usoare, pentru ca au fost intrebari pe care nu le-am stiut. Oricum mi se pare un examen usor, asa ca nu stiu cum de chinezoaicele (cele de langa mine) au putut sa o dea asa in bara...
Dar pentru ca imi era frica de examen, pentru ca mai mult m-am uitat la filme decat sa invat (pe motiv ca materia era usoara), am urmat toate "ritualurile de examen":
1. Am pasit orice prag cu picioarul drept (stiu cateva persoane care o sa rada cand citesc asta, aducandu-si aminte de mine, sarind pestr orice crapatura de pe asfalt, cu piciorul drept, pe Splai Bahlui).
2. Am purtat ceva nou (cravata de la Raluca)
3. Am avut chilotii rosii, pe care i-am cumparat de la Sugamo, chiloti ce chipurile poarta noroc.
Nu imi mai aleg cursuri semetrul viitor, deja am 6 credite in plus, nu imi mai trebuie stres cu orele de curs, cand o sa am stres cu teza. Apoi, Miguel si-a terminat contractul la Waseda si la sfarsitul lunii pleaca. E mare pacat, a fost proful meu preferat. Sper sa mai am ocazia sa ma mai intalnesc cu el.
In poza puteti vedea gasca de studenti ce am participat la cursul lui Miguel.
Pe curand...

joi, 17 ianuarie 2013

Prima zapada in Tokyo

In a doua luni din ianuarie, in Japonia se sarbatoreste "seijin no hi", ceea ce mie imi place sa numesc, Majoratul National. In aceasta zi, tinerii ce au implint varsa majoratului, in anul trecut, se imbraca in costume traditionale si dupa ce participa la o ceremonie de la primarie, se duc la templu sa primeasca "o binecuvantare". Anul trecut nu stiam ce si cum sta treaba si am ratat evenimentul, insa anul asta am tinut din tot dinadinsul sa il vad. Si unde poti sa mergi, decat la Meiji Jingu - cel mai "de fitza" templu din Tokyo?
Duminica fusesera 11 grade iar luni se anuntau ploi, cu ninsori spre seara. Insa de la para 10 a inceput sa ninga. E ciudat cum cateva grade in minus pot sa imi schimbe starea de spirit. Cand ploua sunt ata de depresiv, insa ma simt atat de bine pe ninsoare...
La Tokyo ninge cam odata pe an, si bine. La cateva ore de la ineputul ninsorii, trenurile deja intarziau. Zapada era atat de apoasa incat pe jos era floscaiala de pe lume. Initial radeam de japonezii ce purtau umbrela la ninsoare, dar cand am vazut ca sunt ud fleoasca, am scos-o si eu.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Zenseda

Da, vineri Waseda mi-a f**ut zenul rau de tot... Aplicasem acum vreo doua luni la un job de supreaveghetor la examene, in sesiune. Pentru asta am fost de oua ori la Serviciul de Emigrari. Odata sa imi depun actele si odata sa primesc viza de lucru. Eram foarte mandru de mine. Cu toate ca primisem un mail in care mi se recomanda sa stiu japoneza, nu imi faceam griji: m-or pune aia sa supraveghez examenele pentru programul interantional. Din banii castigati, calatoream: acum strang bani pentru excurisia din primavara de la Osaka-Kyoto-Nara-Kobe, insa la vara vreau sa ajung pana la Hiroshima.
Joi am fost la emigrari, unde mi-am pierdut 5 ore din viata (cu drum, cu statul la coada etc). Aici am avut din nou, o intreaga aventura. As fi putut face o rubrica intitulata Aventuri la Emigrari, daca as fi anticipat ca de fiecare data va fi asa. Intrati pe usa, am fost intampinati de un domn ce ne-a intrebat pentru ce problema suntem acolo. Hakan i-a aratat cartea postala pe care o primise iar nenea ne-a trimis la ghiseul C4. Eu nu i-am aratat nimic, eram maandoi studenti, si amandoi venisem pentru acelasi lucru, era logic ca fim la acelasi ghiseu. Ajunsi acolo, dupa ce am luat biletul de ordine (erau 27 de oameni inaintea mea), am mai intrebat odata daca sigur stam la coada buna, pe unul din domnii de la ghiseu. Zambind, au zis ca da. 40 de minute mai tarziu, cand m-a ajuns randul la ghiseu, dupa ce s-au uitat unul la altul si au vorbit intre ei, m-au trimis la A1. Hakan inca era acolo, oare de ce ma trimisesera doar pe mine la A? Deasupra scria "Problems with Visa Status" iar personalul de acolo era la unifroma ce semana cu o unifroma de politie. Incepusem sa devin paranoic, iar cand am ajuns la ghiseu si dupa ce am vazut ca ofiterul de acolo se uita la mine, apoi la pasaprot, ca l-a scanat iar apoi s-a dus spre un dulap de unde a scos un dosar cu numele meu, m-am panicat  de tot. Ce mi-a trebuit mie viza de munca? Daca e vreo problema cu viza mea si ma trimit astai acasa? Daca ma acuza ca e vina mea ca viza de rezident nu era ok? M-am calmat putin cand m-a intrebat de bursa. "Daca aveti bursa MEXT, de ce aveti nevoie de permis de munca, nu va ajung banii?". Asta era, eu am bursa de la japonezi, de aia m-au trimis aici iar Hakan a ramas la C ca el are bursa de la turci. "Dar nu am voie sa lucrez daca am bursa asta?" intreb eu inocent. Pana mea, parca nu avea treaba una cu alta, de anul asta, anul trecut avea, acum nu. "A, nu, doar intrebam asa". Ii spun ca vreau sa vizitez si alte regiuni din Japonia, ca cine stie cand mai ajung pe aici si imi zambeste. Imi da un bilet de ordine si ma inviata sa iau un loc. O sa fiu chemat la A4. Erau 74 de oameni inaintea mea, insa stigrau cate 12, si coada mergea repede. La scurt timp a aparut si Hakan. El era cel cu problema. Era la C, ca nu ii gresisera dosarul. Nu il trecuserea ca e student, si la verificarea dosarului au descoeprti ca are viza de student. Trebuiau sa ii clarifice situatia.
Timpul s-a scurs, am luat viza, am plecat acasa. A doua zi aveam orientarea cu cei de la secretariat, pentru job-ul cu pricina.

marți, 15 ianuarie 2013

Ce filme am mai vazut in vacanta de iarna

Daca as fi scris un articol despre fiecare film in parte, as fi transformat blogul asta, intr-un blog de filme. Insa, pentru ca am fost racit, am stat mult in camin, si din lipsa de ocupatie, am vazut o caruta de filme.
Am impartit filmele pe care le-am vazut, in cateva categorii, si o sa incep cu ce e mai bun, si anume cu filmele nominalizate la Globurile de Aur.

1.Flight. Denzel Washington e nominalizat la Globurile de Aur pentru acest rol. Sper din tot sufletul sa castige pentru ca joaca ca la carte. Filmul m-a impresionat mult si mi-a dat insomnii. Povestea filmului este despre un accident aviatic, in care se cauta un tap ispasitor. Washington joaca rolul pilotului, ce cu toate ca a facut toate ce ii stateau in putiinta sa aterizeze cu avionul, este cercetat pentru ca era dependent de droguri si ca la momentul accidentului consumase alcool. E un film interesant despre lupta cu demonii interiori si despre gasirea pacii interioare, a unui erou ce este privit de autoritati ca vinovat. La scurt timp dupa ce vazusem filmul a fost si accidentul aviatic din Rusia.


2. Zero Dark Thrinity. Daca mi-ar fi spus cineva ca se face un film despre capturarea lui bin Laden si m-ar fi intrebat cine ar fi perfect sa regizeze filmul, as fi spus Kathryn Bigelow pentru ca dupa The Hurt Loker, i-am pus aceasta eticheta de realizatoare de filme cu razboi.
Filmul e bun, cam lung in opinia mea, insa nu cred ca merita sa castige Globul de Aur pentru cel mai bun film, sau eventual Oscarul, cu toate ca am impresia ca o sa castige. Asta pentru ca are o tema ce intereseaza pe multi americani. Obsesia cu capturarea celui mai mare terorist e laitmotiv in state.
Mi-a placut mult de Jessica Chastain cum a jucat, mi se pare ca e oactrita foarte buna, despre care o sa tot auzim


luni, 14 ianuarie 2013

Ru - jurnal ghidat de suflet

Prima carte pe care am citit-o in 2013 a fost Ru, de Kim Thuy. Am gasit cartea pe Elefant, la oferta si m-am gandit sa o incerc. Eu nu prea am citit romane asiatice si era timpul sa incerc un roman scris de o vietamneza.
Kim Thuy s-a refugiat impreuna cu familia in Canada, la varta de 10 ani, cand Vietamul a fost ocupat de comunisti. Familia ei era o famile instarita, cu puternice legaturi cu politica, si pentru sigurata lor, au lasat viata pe care a aveau si au inceput o noua viata inttr-o tara total diferita. Autoarea spune ca romanul sau de debut nu este o autobiografie neaparat, ci ca e povestea tuturor vitamezilor ce au plecat cu vaporul sa descopere visul american. Ce-i drept, nu-i un jurnal cronologic, povestile scurte, ce se intind uneori pe cateva randuri, alteori pe cateva pagini, curg una dupa alta, legate de sentimente, cuvinte cheie, mirosuri sau culori. E un roman usurel, insa scris bine, cu suflet ce te impresioneaza.
Romanul a fost rasplatit cu multe premii letereare, printre care Premiul Guvernatorului Canadei, pentru literatura in franceza, in 2010 Marele premiu RTL-Lire 2010 – Salonul de carte de la Paris 2010, Marele premiu al Salonului de carte de la Montréal 2010 – eseu, Premiul Mondello pentru multiculturalitate 2011 – Italia.
Autoarea a fost in Romania, la lasarea celui de-al doilea roman al sau, scris impreuna cu Pascal Janovjak, acum cateva luni. Cu siguranta o sa-mi cumpar si acea carte, pentru ca imi place cum scrie, si cred ca romanul scris la doua maini, e si mai interesant.
Va urez lectura placuta.
Pe curand...

duminică, 13 ianuarie 2013

Jurnalul unui tanar medic

Putini stiu ca Mikhail Bulgarov a fost doctor. Dupa ce termina facutltatea de Medicina de la Kiev, avunge medic pe front iar apoi medic intr-un micut sat. Din cauza ranilor de pe front devine dependent de morfina, si dupa ce reuseste sa scape de dependenta, se retrage din a practica medicina si se dedica scrisului. Despre perioada in care a fost doctor, scrie un roman despre perioada in care a fost dependent de morfina dar si o culegere de proza scurta, intitulalata: Insemnarile unuit tanar medic.
Postul de televiziune englezesc Sky a lansat in luna decembrie o miniserie inspirata din culegerea de povestiri a marelui scriitor. In rolul lui Bulgarov joaca Jon Hamm - pe Bulgarov naratorul, cel in varsta si Daniel Radcliffe, pe tanarul doctor ce este repartizat, dupa absolvire, intr-un sat uitat de lume, la capatul Rusiei.
Miniseria cuprinde 4 episoade cu durata de 23 de minute, plinde de umor si dramatism. Pentru mine a fost o mare bucurie sa il revad pe Radcliffe, pe care nu il mai vazusem de la Harry Potter incoace. Stiu ca a mai jucat intr-un film de groaza, insa nu am apucat sa vad filmul.
Tanarul doctor, sef de promotie la Universitatea de Medicina si Stomatologie din Moscova, este repartizat, intr-un sat, izolat, intr-o iarna ce pare ca nu se mai termina niciodata. Satul vecin se alfa la 35 de km departare, insa in iarna grea este aproape inposibil sa ajungi pana acolo. Asa ca tanarul doctor se vede in fata faptului implinit si incearca sa aplice tot ce a inatat in scoala, in cazurile ce ii vin la spital. El trebuie sa se ridice la statutul doctorului precedent Leopold Leopldovici, un doctor iubit in comunitatea locala, ce murise de curand. Statura sa micuta, si fata de copil nu prea il ajuta sa castige increderea localnicilor, insa nici a personalului micului spital. In singuratatea sa incepe sa vorbeasca cu alter ego-ul sau, doctorul matur, din viitor, ce isi  aminteste aventurile prin care a trecut in tinerete si incearca sa il invete pe alter ego-ul tanar sa nu faca aceleas greseli pe care le-a facut si el.
Englezii fac miniserii bune, investesc multi bani in productie, distribuie actori buni si rezultatul e cel asteptat.

Pe curand...

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Fashion Victim (7)

Cam greu sa mai faci o rubrica de Fashion victim cand e frig afata. Cam toata lumea e imbracata gros si nu prea vezi ceva iesit din comun.
Doar daca ai un pardesiu-balon-geaca sport de la Adidas:
Sincer nici nu vreau sa stiu cat de scump e sacul asta cu gluga de la Adidas, si imi imaginez ca e ceva. Nu pot sa inteleg de ce si-a cumparat asa ceva. Zici ca e de la ajutoare...
Dar noroc ca am mai stat pe la cozi la amigrari, de am putut sa realizez o lista de victime:

vineri, 11 ianuarie 2013

Curry Japonez

Am tot vorbit aici pe blog despre relatia mea cu curry-ul japonez, insa pentru ca e un articol despre acest fel de mancare, o sa va povestesc din nou.
Cand am ajuns in Japonia, acum 16 luni, eram frant de oboseala. Imi era rau si vroiam sa dorm. Plecasem in celalalt capat al lunii, pentru doi ani, fara sa stiu ce o sa urmeze. In aeroport era un afis mare, pe care scria ca daca ti-e rau, sa te duci la medicii din aeroport sa te verifice. Am zis ca e sigur oboseala si ca nu ma duc acolo. Dupa o ora de strabatut aeroportul si serviciul de emigrari, am ajuns la tren. Trebuia sa ma vad cu cineva in Ueno, ce ma ducea in camin. Plecasem din Romania, cu doua valize, o geanta de laptop si una de mana, de la 12 grade si ploaie si ajunsesem in Japonia unde erau 25, umezeala si o caldura toropitoare.
Ma uitam speriat pe geamul din tren. Nu intelegeam unde e Ueno si cand o sa ajung acolo. Nu intelegeam ce spunea vocea din tren la fiecare statie. Intr-un final, mi-am dat seama de pe  harta ca sunt intr-un local, si ca o sa fac o ora pana in Ueno, ce era capat de linie. Am incercat sa ma calmez si sa ma uit la casele si la satele ce le strabateam. Unde o fi aeroportul asta de nu vad si eu un zgarie-nor?
In aer se simtea un miros greu, gretos de ceva picant. Nu intelegeam ce e. L-am numit mirosul Japoniei.
La cateva zile am simtit din nou mirosul acela greu. Eram in camin si venea din sala de mese. Si asa eram stresat cu mancarea, nu intelegeam multe lucruri, iar cand am intrat si am vazut ca toata lumea mananca un fel de tocanita groasa, de culoarea ciocolatei, in care se vad legume si carne m-am panicat. Cum, nu ai mancat niciodata curry? - ma intrebau colegii straini din camin. Nu, iar curry suna pentru mine a mancare indinana, nu japoneza. Nu imi placea. Era picant si avea gust de pastile de plante.
Incepusem sa imi fac un fel de program. Stiam ca avem curry in perioada imediat urmatoare dupa aparitia lenjerii noi de pat, in fiecare luna, de doua ori. Intebam japonezii cand scrie pe meniu ca avem curry, iar in ziua aceea imi luam mancare de la magazin. Intre timp descoperisem curry-ul indian si ala imi placea atat de mult. Nu intelegeam cum au putut japonezii sa strice o mancare atat de buna... Insa intr-o seara, intrors tarziu de la facultate, si mort de foame, am uitat sa imi iau de mancare. Cum am ajuns in camin, am realizat dupa miros ca era ziua de curry. De foame, am mancat. Si ghici ce, imi placuse. Apoi, incetul cu incetul a inceput sa imi placa din ce in ce mai mult si am inceput sa intreb cum se face. Cu tablete de curry de la magazin, mi s-a zis... Ok, tara in care se gasesc semipreparate si mancare inclusiv la automate pe strada, tara in care iti cumperi chiloti si prezervative de la masini, tara care are o industrie de taitei instanti, logic ca are si amestecul de curry deja facut. Toata lumea il foloseste pe asta, facand mancarea usor de preparat si populara. Ce contine concentratul? Garam Masara, faina, piper, mustar, suc de rosii, usturoi, zahar sau miere de albine, si alte condimente. Am gasit destul de greu ingredientele acestea pentru ca concentratul de Curry se foloseste din 1926, cand a aparut in forma de pudra, iar din '56 in tablete. Industria de concentrat de curry are profituri anuale de 85 de miliarde de yeni. A simplificat modul de preparare si a facut ca acest preparat sa devina foarte popular.

joi, 10 ianuarie 2013

Dupa dealuri


Dupa cum va spuneam acum o saptamana, am citit romanul non-fictiune despre cazul Tanacu. Totul a fost intr-o conjuctura in care vroiam sa vad filmul, nu il gaseam (e greu sa gasesti un film romanesc, se vede ca suntem hackeri buni, ca ne noi nu ne fura nimeni - noroc de rusi), asa ca imi cumparasem cartea. Insa in aceasi perioada am gasit si filmul, l-am impartit cu prietenii mei de aici, toti il vazusera si il laudau iar eu eram cu cartea.
Sincer, imi pare bine ca am citit cartea inainte. Ceea ce ma deranjeza e ca am citit toate articolele acelea in care fie scriitoare il acuza pe Mungiu de plagiat, fie il lauda ca i-a urmarit indeaproape cartea, fie ca spune ca nu se uita la film, fie spune ca e bun. Cine stie unde e adevarul? La cum inventeaza presa la noi... Ideea e ca in film, cu toate ca numele personajelor sunt diferite fata de numele reale ale persoaneleor implicat, cu toate ca au schimbat numele manastirii, pasaje intregi de dialoguri sunt identice.
Fiind un film artistic Mungiu (care are o sclipire de geniu) a pus accent pe anumite scene, a modificat usor firule evenimentelor (ca sa faca povestea mai dramatica) si a ascuns anumite lucruri. In carte nu am simtit niciodata ca intre cele doua fete ar exista niste sentimente homosexuale, insa in film am simtit asta.
Fetele merita premiul Cannes pe care l-au primit. Joaca genial amandoua, eu asa actrite bune nu am mai vazut de mult timp. Iar Crsitina Flutur are o moaca, zici ca e copil de la casa de copii.

Ca cititi sau nu cartea, eu va recomand filmul. E una din capodoperele cinematografiei romanesti contemporane, si sper sa castige Oscarul pentru film strain.
Pe curand...

miercuri, 9 ianuarie 2013

Pepsi in Japonia

In razboaiele de tip iPhone-Samsung, Nikon-Canon, Pepsi-Coca-Cola, eu sunt fan iPhone, Nikon, Pepsi. Se pare ca am ajuns in tara Pepsi, pentru ca in Japonia apar mereu noi sortimente in editie limitata. Am sa incerc sa va arat fiecare sortiment pe care l-am incercat de aproape un an jumatate de cand sunt aici:
Pepsi Twist disparuse la un moment dat, dar a reaparut iar Pepsi Max se numeste NEX aici si este una din cele mai populare bauturi.

Urmatoarele sortimente de pepsi au fost incercate personal. Pozele imi apartin.

marți, 8 ianuarie 2013

Damages

La momentul in care am inceput Damages, ma gandeam ce a inca un serial cu avocati pe care trebuie sa il vad pentru ca:
1. E un serial produs de un post de televiziune de cablu, ceea ce inseamna ca nu sunt compromisuri, si ca scenariul e foate bun. De obicei serialele pe cablu, au sezoane scurte (10-12 episoade) cu episoade foarte bune.
2. Rolul principal e jucat de Glenn Close, care si luase deja doua premii Emmy si Glob de aur pentru rolul asta. Cand o actrita de nivelul ei joaca intr-un serial tv, iti dai seama ce calitate are.

Serialul o urmareste pe Patty Hewes, un avocat genial. Patty este instare sa calce pe orice mort si sainlature tot ce ii sta in cale, de la martori pana la familie pentru a castiga un proces. Orice actiune de-a ei are un scop bine definit, cu cu toate ca este unul din cei mai mari avocati in litigii din New York, si ca lucreaza in interesul oamenilor simpli ce au avut de suferit de pe urma marilor corpoarii, ea rezolva aceste cazuri pentru a isi pastra renumele si pentru a fi din ce in ce mai cunoscuta. In pararel cu Patty o avem pe Ellen Parsons (interpretata de Rose Ryrne), o tanara absoleventa de drept, visatoare si ambitioasa, ce ajunge sa fie ucenica lui Patty. Pe parcursul celor 5 sezoane, cele doua isi influenteaza foarte mult viata, Ellen ajungand sa semene mult cu Patty, insa fara sa recunoasca asta, iar Patty incepe sa se ataseze de ea, intr-un mod chinuti, in care stia ea sa dezvolte sentimente.

luni, 7 ianuarie 2013

Cel mai simpatic mesaj de ziua mea

Multumesc tuturor pentru mesajele de ziua mea, ati fost nistre graguti cu totii. Insa, fara suparare, mesajul asta mi-a facut ziua.
Pentru ca am promis, il postez anonim. Daca cineva se prinde de la cine e, poate sa imi spuna in privat, nu pe blog sau pe wall pe facebook, pentru ca vreau sa ii pastrez dorinta, sa ramana anonim:

Pe curand...

16 luni

A fost o luna linistita. Cu sarbatori petrecute racit si cu frustrari. Daca pe 23 nu am reusit sa il vad pe Imparat, l-am vazut pe 2. Cred ca a fost cam singura bucurie, pana ieri. In rest, din cauza racelii, am stat si am vazut filme. Pana in sarbatori nu facusem mai nimic: am fost la vot, am vazut niste luminite de Craciun, o gradina cu ultimile frunze de toamna si un festival ratat.
De sarbatori am racit, asa ca nu prea am iesit din casa. In prima zi am fost la biserica, iar a doua zi la niste prieteni dragi.
Nici nu aveam chef de nimic. Imi placea sa ma complac in emoneala mea. Greu m-am hotarat sa fac ceva de ziua mea, greu tare. Am invitat pe cei apropiati la un restaurant. Nu se vroia sa fie nimic deosebit. Doar o cina cu niste prieteni. Au venit jumatate din cati am invitat, si oarecum eram bucuros ca am scapat de unii, pe care ii invitasem doar de complezenta. Nici nu ma asteptam sa se intample ceva spectaculos, si poate de aceea, seara aceea s-a transformat intr-o seara legendara.
La un moment dat l-am vazut apropiindu-se de masa noastra, pe George Moise. Poate sa sune cum o suna, dar eu sunt un fan al lui. Imi place mult cu gandeste si cum scrie omul. Mi se pare ca gandim la fel, insa eu mai am multa viata de mancat pe paine (sau cu orez), pana la ajung la nivelul lui. Stiam ca o sa il intalnesc, in sfarsit, undeva pe la sfarsitul lunii. Insa cei de la masa, au complotat si l-au adus pe om de la sute de km departare. In momentul in care l-am vazut am zis un "Ala nu e Moise?" sugrumat, de nu m-a vazut nimeni. Tremuram din toate incheieturile. Ma asteptam sa fie rau, fitzos, cu nasul pe sus. Dar nu... e un om foarte misto, cu care am ras si m-am distrat o noapte intreaga.
Chiar vreau sa le multumesc pentru petrecerea reusita. Nu ma asteptam sa rad si sa ma simt bine. Ca de fiecare data, atunci cand nu planifici ceva, iese bine.
Pe curand...

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Tanacu

Inainte de sarbatori am inceput sa citesc Spovedanie la Tanacu. Cartea a fost reeditata la Polirom si scoasa si in format electronic, dupa aparitia filmului lui Mungiu, Dupa Dealuri, film inspirat din cartile lui Tatiana Niculescu Bran.
Cred ca a fost momentul oportun sa citesc cartea asta. In viata mea se intampla multe schimbari si s-a potrivit acum sa o citesc. Cu ani in urma, atunci cand a fost scandalul de la Tanacu, as fi zis ca presa nu avea ce sa isi caute coada acolo, ca nu trebuia scrisa o carte jurnalistica despre asa ceva si ca oricum e vina popii, ca ei strica tot in religie si credinta.
Parera proasta despre preoti inca o am. Si asta pentru ca vin dintr-o familie in care strabunicul meu a facut puscarie pe timpul comunistilor pentru ca nu a renuntat la credinta. A ajuns preot sarac si a mutit tot sarac, lucrand in slujba lui Dumnezeu, fara sa faca o afacere din preotie, asa cum fac preotii de azi. La sate preotii isi deschid magazine unde vand prosoapele primite la pomeniri, pun tarife pe usa bisericii si isi construiesc case. Nu o sa uit niciodata cum am fost dat afara din biserica de parintele Hurjui. Eram in clasa a 12, invatam pentru Bac si m-am gandit sa ies afara sa iau o gura de aer. Pentru ca era foarte cald afara, m-am oprit un pic in biserica. Dupa cateva minute popa a venit sa ma dea afara, ca el vrea sa inchida biserica. Mai mult, dupa ce m-a intrebat cum ma cheama si unde stau, a mai si comentat ca nu ii deschide nimeni usa cand vine de Boboteaza. Pai cine sa-i deschida lui usa cand noi nu suntem in oras de sarbatori? Si o tot dadea cu biserica lui. Tin minte cand eram mic ca venise un verisor de-al bunicii, ce e preot undeva prin Bacau si le-a spus de Catedrala. De atunci, in fiecare an donau bani pentru biserica, sa se construiasca odata. Deci nu e biserica lui, ca nu cred ca a dat el vreun ban... Povestile cu preoti afacerisiti pot continua, insa nu asta e scopul articolului, doar va spuneam asa, ca sa stiti de ce imi port credinta in suflet si nu ma duc pe la biserici.
Ei, anul asta am fost la biserica mai mult ca niciodata, si am inceput sa vad niste lucruri altfel si sa ineleg mai multe puncte de vedere. Asa ca o carte care se dorea sa fie o revolvare a misterului de la Tanacu era binevenita.

vineri, 4 ianuarie 2013

Impostorul

Impstorul/ The Imposter, este un documentar realizat in 2012 ce  fost premiat la festivalele Sundance, SXSW si la Miami, unde a luat marele premiu.
Documentarul prezinta cazul lui Federic Bourdin, un hot de identitate, ce in 1997 se da drept Nichols Baclay, un baiat din Texas ce disparuse cu 3 ani si jumatate in urma. Acesta a fost momentul lui de glorie, reusind sa fuga din Europa, si sa aiba o noua viata in Texas, insa aici este prins.
Povestea este terifianta. O familie ce isi cauta ruda disparuta timp de aproape 4 ani primeste un telefon ca baiatul disparut a fost gasit in Spania. Baiatul e total schimbat, insa vine cu o poveste terifianta, in care spune ca a fost supus la chinuri groaznice si ca de aceea nu mai arata cu arata.
Filmul se bazeaza pe intrebarea: Cum de familia a crezit toata povestea cand multe lucruri nu se pupau?
E un vaz interesant despre suferinta si despre cum incearca creierul uman sa ne joace feste, pentru a ne proteja.
Va recomand documentarul acesta pentru ca este impresionant. De o parte pentru drama familiei si pe cealalta parte pentru rautatea si dorinta dusa la absurd pe care o avea Bourdin.

Pe curand...

joi, 3 ianuarie 2013

Jurnal de raceala

Ziua 0: Undeva pe la prnaz am simtit ca ma ustura gatul. De la minut la minut, cu fiecare respiratie simteam cum se infunda caile respiratorii si ca ma odare din ce in ce mai tare. M-am uitat in dulapul de medicamente si am vazut ca mai am doua pastile de gat. Am luat una si mi-am vazut de treaba. Seara, am luat-o si pe a doua si mi-am pus spirt in cap. A doua zi aveam treaba si vroiam sa imi fie bine.
Ziua 1: M-am trezi cu o usturime in gat de nu puteam sa fac nimic. Simeteam ca ma strange din fiecare parte, un lant dormat din spini ce inteapa in gatul meu. Daca radeam sau daca stranutam, incepeam sa tusesc si simteam cum se rupe ceva din mine. Era o durere ce ma facea sa ma pis pe mine instant. Inca nu aveam febra dar spre seara a inceput sa ma doara capul.
Ziua 2: Ajunul Craciunului. Noroc ca am facut bradul si am inpodobit camera de la Mos Nicolae, ca sigur nu as fi sot in stare in acea zi. As fi vrut sa aspir, sa mai sterg praful, sa spal niste rufe, dar de unde. Usoara febra si o durere de cap ce imi provoca ameteli. Nu ma mai ustura gataul atat de tare insa aveam un izvor nesecat de muci la nas... M-am trezit toata noaptea sa mai iau servetele pentru ca ma innecam in saliva adunata si in muci. Spre seara nasul a inceput sa nu imi mai curga nasul, si sa se ifunde. Tusea s-a transformat usor in tuse magareasca iar febra a inceput sa creasca de la 37 la 39.5. Am motait toata ziua.
Ziua 3: Noaptea abia am dormit. Ma tot trezeam inecanduma cu saliva. Ma ridicam in capul oaselor si tuseam cateva minute pana reuseam sa expectorez ceva. Am visat numai tampenii si am trecut de la stari de cald la stari de frig. Dimineata imi era mai bine. Nu mai ameteam, ier febra scazuse. Inca ma durea tare capul. Ma hotarasem sa ma duc la biserica. Nu puteam sa mai stau in casa inca o zi. Febra s-a mentinut constanta la 37, insa tusea m-a scos din sarite. Tuseam de cateva ori pentru a putea expectora si ma gadilea pe gat cand tuseam. Ori de cate ori vorveam mai mult sau radeam ma apuca tusea si ori de cate ori tuseam ma lua durerea de cap. Simteam ca si cum cineva mi-ar desface capul in doua, de la spate, pe lungime.
Ziua 4: Tusea s-a reglat. Acum tusesc constant, si de fecare data cand tusesc expectorez. Nu mai am febra insa capul ma doare si mai tare decat ieri. Spre seara tusea se-a mai agravat, insa nu era atat de rau ca in zilele trecute.
Ziua 5: Dimineata febra era inexistenta, durerea de cap si tusea tindeau constant spre zero. In schimb ma ajunsese oboseala. Abia am reusit sa ma dau jos din pat, doua ore mai tarziu decat imi propusesem. A inceput sa ma deranjeze faptul ca nasul si gatul mi-e uscat.
Ziua 6: Tusea se calmeaza, dar de la prea mult ras a inceput sa harcaie in piept.Nasul mi-e uscat si gatul iritat. Ma intreb cat timp sa ma iau antibioticul...
Ziua 7: Nasul imi curge mai putin iar tusea e asa cat sa aminteasca ca am fost racit candva.
Ziua 8: Nas usor infundat si usturime in gat. Tuse asa cat se elimin. Cred ca declar inchis jurnalul de raceala aici.
Pe curand...

Imparatul si Muzeul de fotografie

Rezolutia pentru anul 2013 era sa il vedem pe Imparat, pentru ca de ziua lui, avusesem un mare ghinion. Dar tot raul spre bine, pentru ca ieri, pe 2 ianuarie, atunci cand Imparatul si familia sa ies la balcon pentru a tine un discurs de an nou, vremea a fost atat de placuta, ca de primavara.
Programul de vizita era pana la 2, asa ca am stabilit tot la 10:30 sa ne intalnim pe palat. Incetul cu incetul inaintam in coada. Am trecut usor de primul check-in, cel in care ti se verifica bagajul. Ma asteptam sa cotroboie prin toate buzunarele gentii, dar nu au insistat mult. Al doilea check-in a fost cel de pipaiala. Fete cu fete, baieti cu baieti (as fi vrut o politista sa ma pipaie). am fost gurati sa scoate tot din buzunare, iar apoi ne-au verificat la bulane, buci, si burtica.
Cand am ajuns in fata cladirii unde se tinea discursul, nu era atat de multa lume. Dar la scurt timp, s-a umplut curtea aceea. Pe langa japonezi, straini gura casca, paza, pe acolo mai era si presa ce statea cu aparate mari de fotografiat si cu microfoane sa prinda momentul. Imparatul iese de cateva ori, din 40 in 40 de minute, de la 7, la 2. Noi am prins discursul de la 11:45, ce s-a tinut pe la 12. In momentul in care Imparatul si familia sa au iesit afara, toata lumea a inceput sa fluture steguletele cu drapelul Japoniei, pe care le primeai gratis la intrare.
Apoi toti s-au oprit din fluturat iar imparatul si-a tinut discursul. A vorbit despre eforturile ce se fac pentru cei afectati de cutremurul din 2011, si despre problemele contemporane. S-a bucurat ca e vremea frumoasa si a multumit pentru prezenta.

miercuri, 2 ianuarie 2013

Lost in Lost in Translation

Da, pana ieri nu vazusem filmul Lost in Translation. De ce? Pentru ca in 2003-2004 nu ma uitam la filme din astea. Iar apoi, cand am inceput sa ma uit la filme, asta mi-a scapat.  Si nici nu mi-a sarit la ochi pentru ca nu sunt un fan al lui Bill Murray, da eu actor mare, insa nu imi place moaca lui. Insa in filmul asta m-a impresionat. Nu as ri vazut filmul asta niciodata, probabil, daca nu m-ar fi batut foarte multa lume la cap cu el: de la Hakan, la Raluca N., la Alex, si acum doua zile Raluca D. Si daca nu eram fan Murray sau sa vad filmul in care Scarlett Johansson  s-a facut remarcata, macar sa il vad pentru Tokyo si pentru situatiile amuzante de japanese english.
Numele filmului nu e degeaba ales Lost in Translation pentru ca de aici porneste tot. De la faptul ca ramai afis cand te trezesti in cultura asta, ca te nauceste atat de tare incat nu mai stii ce sa faci.
Daca inca exista oameni ce nu au vazut acest film, va rog sa il vedeti:
1. E amuzant si o sa intelegeti prin ce trec eu zi de zi cu japonezii: de la engleza lor pana la traducerile lor
2. E o frumoasa poveste de dragoste, chinuita si imposibila, poveste din aia ce stii ca se consuma pentru ca e interzisa si imposibila.

Pe curand...

Tartine de somon afumat cu guacamole

Reteta pe care v-o prezint acum am invatat-o de la Bucatarel. El a realizat-o mult mai bine decat mine. O sa spun ca motivul e ca aveam febra cand am gatit, dar adevarul e ca nu am rabdare.
Pentru Guacamole aveti nevoie de: un avocado, jumatate de rosie, ceapa, doi catei de usturoi, chilli si iaurt. Mai aveti nevoie de 4 chifle (eu am folosit briose englezesti) si 100 de grame de somon afumat.
Avocado ca sa fie bun, trebuie sa fie usor moale cand il strangeti in pumn. Moale cat sa intre degetul usor in el. Daca e prea tare, se coace repede, daca il lasati o zi, pe masa, langa o banana, daca e prea moale, e posibil sa fie innegrit. Se ia avocado, se taia in doua pe lung si se scoare samburele.

marți, 1 ianuarie 2013

The Cove

Astazi va propun un documentar ce a luat Premiul Oscar in 2010. Documentarul vorbeste despre masacrul delfinilor in  Taiji, Japonia. Acolo, din septembrie pana in martie delifinii sunt prinsi si vanduti pentru delfinare dar si omorati brutal pentru carne. Autorii documentarului vorbesc despre modul brutal in care sunt omorati si despre faptul ca in carnea de delfin se gasesc cantitati mari de mercur, ceea ce o face toxica pentru om.
Am postat linkul documantarului si pe facebook, atunci cand l-am vazut, in ajun de Anul Nou. Insa am zis sa il pun si aici pentru cei ce imi urmaresc blogul si nu sunt prieteni cu mine pe facebook.
Pe curand...

13, 2013

Ca traditie pe blog, in prima zi din an imi spun dorintele pe noul an. Nu s-a adeverit nimic din aceea ce mi-am dorit anul trecut, pentru ca 2012 a fost cel mai ingrozitor an din viata mea. A inceput prost, cu o vizita la spital de ziua mea, iar pe parcursul anului am tot cazut si m-am ridicat ca guvernele din Romania. Cu sanatatea nu am stat deloc bine: ficat obosit. Ori de cate ori fac abuz de alcool sau ceva mai greu de digerat, am crize de ficat. M-am ingrasat 12 kg, avand in vedere ca merg cel putin 4 km pe jos in fiecare zi si ca mananc mult mai sanatos decat mancam acasa. Dramele s-au tinut in lant in familie, incepand din vara si terminandus-e acum, cand am pierdut una din persoanele pe care le-am iubit cel mai mult. Dorul de casa si neputinta de a fi acasa in momente cheie mi-au dat stari depresive.
Insa au existat si momente minunate. Anul acesta am cunoscut niste oameni minunati, niste oameni cu care imi petrec timpul si pe care ii respect mult. Am vizitat si am invatat multe lucruri.
Treaba cu teza de dizertatie nu e prea pe roze. Suntem blocati in cercetare si poate o sa mearga mai bine treaba dupa noul an. Sper...
2012 a fost un an apocaliptic. Mayasii nu au gresit cand au spus ca o sa vina apocalipsa, insa i-au gresit proportiile. Cam toti oamenii pe care ii stiu au petrecut o mica drama la sfarsit de an, si intr-un fel o lume de-a lor s-a sfarsit.
De aceea imi doresc pentru 2013, ce o sa fie pentru mine un an al sfarsitului si inceputului, sa imi casesc calea. Dupa 2012 sunt mult mai dezorientat si nu mai stiu ce vreau, pe ce drum sa o iau. Asa ca asta imi doresc, iluminare in planuri. Sa gasesc compromisul perfect intre cariera pe care o construiesc si familia ce imi lipseste. O sa fie greu....
In final o sa va povestesc despre o traditie japoneza. Daidai, este un soi de portocala amara japoneza. Frctul sta in copac, daca nu este cules, mai multi ani. Toamna se ingalbeneste, iar daca nu este cules, perimvara se face verde din nou. Daidai inseamna peste generatii, si pentru ca fructul rezista de la an la an, traditia japoneza spune ca e bine sa ai un astfel de fruct pe masa, de ornament, pentru a avea intelepciunea de peste an.
Va doresc un 2013 cat mai bun.
Pe curand...

Translate

Faceți căutări pe acest blog

Scriu despre:

japonia (462) carte (227) de-ale mele (176) Facultate (123) filme (108) mancare (85) seriale (79) EU (64) scoala (64) muzica (60) oameni (49) prieteni (49) blog (48) excursie (44) Bacau (41) Iasi (41) Romania (40) funny (37) teatru (36) tv (31) bucuresti (29) Coreea (25) playlist (20) facebook (17) sesiune (17) internet (14) sarbatoare (14) copilarie (12) fashion victim (12) iPhone (12) natura (12) romani (12) politica (11) vacanta (11) Ghibli (9) camin (9) jurnal de calarorie (9) leapsa (9) opinii (9) proza (9) telefon (9) constructii (8) dincolo de metropola (8) literatura (8) transport (8) tren (8) familie (7) fotografie (7) kinki (7) presa (7) traditii (7) google (6) tehnologie (6) 1 mai (5) Atena (5) deviantart (5) iarna (5) petrecere (5) photoblog (5) presesiune (5) prostie (5) psihologie (5) viata (5) Pishinau (4) cadouri (4) cultura (4) despre mine (4) mare (4) poezie (4) raceala (4) servicii (4) Craciun (3) aniversare (3) autocunoatere (3) criza financiara (3) dentist (3) kamakura (3) liceu (3) nikko (3) timp liber (3) yokohama (3) banc (2) capitan planet (2) desene (2) la multi ani (2) memorial (2) metrou (2) obiceiuri (2) postmodernism (2) prietenie (2) prosti (2) scris (2) societate (2) taxi (2) Disneyland (1)