Fericire

N-am mai scris de mult pe blog. Incerc sa-mi gasesc locul. N-am inca chef de nimic: nici de studiat, nici de citit, nici de scris, nici de plimbat. Inca nu stiu cum sa ajung cu autobuzele, troleele sau tramvaiele prin Bucuresti. Nu stiu daca exista o harta pentru asta la RATB si de aceea merg cu metroul unde am de mers. Oricum imi plac trenurile si ma bucur mult sa ma plimb cu ele.

In drumul meu spre cea mai apropiata statie de metrou, Obor, traversez un cartier plin de magazine de pompe funebre si case de tigani. Pe troutuar, in fata caselor nationalizate, vai de capul lor cat de derapanate, de obicei sta cate un batran pe un scaun si sparge seminte. Daca nu e un batran pe scaun, e fie o piranda pe scari, fie niste copii ce bat o minge sparta. Uneori cate o femeie scoate o balie cu apa imputita si o arunca in strada, se mai ia de cate un puradel si intra in casa. 

Daca poti sa treci peste mirosul de gunoi, urina si fecale ce iese din curtile lor, daca lasi deoparte repulsia pe care ti-o dau pentru ca te enervezi cand ii vezi cat sunt de murdari si in ce hal au adus o casa atat de frumoasa si incepi sa ii privesti asa cum face un atropolog, o sa vezi ca sunt fericiti.

Si oare cati dintre noi sunt fericiti? Pe strada nu mai vezi oameni zambind, lumea e grabita si merge incruntata dintr-o parte in alta. Parintii au prea putin timp pentru copiii lor, muncesc toata ziua si cand ajung acasa sunt prea obositi ca sa mai fie fericiti. In schimb astia stau toata ziua in fata casei si privesc oamenii. Zambesc nepotilor ce joaca mingea pe trotuar, se bucura de compania unui vecin la o samanta si asculta muzica la maxim si danseaza in strada. 

Pentru noi e o imagine de ghetou, pentru e ei fericire cotidiana.

Pe curand...