Casa cu tunel, adresa aproximativa

Abia ajunsesem in Iasi de trei zile si stabilisem sa mergem in Gradina Botanica la expozitia de gladiole. Aveam inca elanul drumurilor lungi pe jos, il mai am si acum insa il omoara incetul cu incetul frigul. Am plecat din Tudor, am urcat Smardanul, am traversat prin pasaj pe la Hala Centrala, am privit noul peisaj de p Stefan si mi-am zis ca singurul lucru bun cu taiatul teilor e ca se vede Biserica Trei Ierarhi in splendoarea ei. Pe la Mitropolie m-a spurcat baba aia nebuna ce ii comenteaza pe toti iar cand am ajuns la Junimea am realizat ca Apple Store-ul nu mai e acolo. Am traversat Puata Unirii prin pasaj si mi-am adus aminte de gluma pe care i-ma faut-o lui Ral, cea cu metroul si am zambit tamp cat timp am traversat Lapusneanu, cel plin de amintiri. Cand am inceput sa urc Copoul mi-am dat seama ca nu mai facusem asta de vreo 5 ani. Tot fusesem prin Copou dar numai cu masina si la pas tot drumul parea atat de lung. Distanta dintre Uniersitate si Parcul Copou mi se parea atat de lunga, cand tot cautam cu privirea coltul gardului ce impresmuieste parcul. Iar de acolo mai era cale lunga pana in Parcul Expo.

Cand am traversat straduta ce impresmuieste parcul am simtit un gol in stomac ce a urcat pana in gat. Am privit in stanga si a vazut-o. Mi s-au inmuiat picioarele si mi-am adus aminte de prima data cand o observasem. Eram in anul 1 si Ioana area un prieten ce statea in chirie intr-un bloc langa. Intr-o noapte am iesit sa cautam un magazin si am om vazut lumina galbuie de deasura tunelului ce trecea pe sub cladire. Toata strada era luminata intr-un galben chior insa dincolo de tunel nu se vedea nimic. Am simtit nevoia sa ma aproprii de cladire insa nu am avut cum, prietenii cu care iesisem la magazin ma strigau inapoi in graba.

Apoi, intr-o noapte - cred ca prin anul 2, am iesi cu Q la poze. In noaptea aia Q s-a decis sa se faca fotograf si asta l-a tinut vreo 5 ani. Am plecat pe jos din Tudor, si am urcat in noapte Copoul si ne-am oprit la cladirea asta. I-am spus ca vreau sa-mi faca o poza acolo, ca imi place mult cladirea. Cred ca am avut poza aia ca poza ca banner pe blog o lunga perioada de timp. Insa nici in noaptea aceea nu am trecut dincolo de tunel.

Am mai trecut odata pe acolo cu o persoana pe care o iubeam. I-am aratat casa si i-am spus ca are o energie ce intra in rezonanta cu a mea. Ma simt ca si cum as stii casa aia de mult, ca in alta viata am locuit acolo. Am crezut ca ma intelege, dar a inceput sa rada. Cu gura pana la urechi m-a intrebat unde duce drumul ce trece prin casa si i-am zis ca nu stiu si ca nu am avut niciodata curajul sa trec prin tunel. A ras de mine spunand ca sunt fricos insa nu era vorba despre asta. Simteam ca daca o sa trec pe acolo o sa incalc un fel de acord tacit cu care il aveam cu locul ala si urma sa stric totul. Dar ca sa nu ma fac de ras in fata ei, am trecut. Ce e dincolo? Nu imi mai amintesc. Parca e o strada banala cu case noi, cu masini parcate alandala si niste blocuri in spate.

Dar dupa ce am trecut prin pasaj nici n-am mai trecut pe acolo niciodata. Ori de cate ori am urcat Copoul, n-am intors capul spre strada aceea si incetul cu incetul am uitat de ea.

Pana in ziua aceea de inceput de noiembrie cand am simtit-o chemandu-ma din nou. M-am oprit din capul strazii si am admirat-o. Cladirile de langa pareau renovate, ea era la fel: doua geamuri de-o parte si de alta a tunelului, cate unul mai mare la etaj, iar pe mijloc, deasupra tunelului acel mare geam boltit, de lemn maroc, incadrat intre doi stamlpi ornati la partea superioara, pe care se odihnea o grinda in forma de arc de cerc. Acoperisul in doua ape asezat central deasupra camerei cu geamul mare, mi-a dat un fior. Am visat cladirea asta ani de-a randul, dupa ce nu am mai fost pe acolo. Aparea in visele mele, prin colturi de strazi in Bucuresti, in Bacau si chiar in Tokyo sau prin Kyoto. Insa niciodata, dimineata, cand ma trezeam, nu realizam ca o viseasem. Acum imi amintisem, cand am vazut acoperisul.

N-am mai trecut pe acolo vreo doua luni, pana miercuri, cand pe prima ninsoare din iarna asta am coborat Copoul la pas, pana in Piata Unirii. M-am oprit in fata stradutei si am vazut casa luminata de zapada. I-am spus Ilincai ca vreau sa mergem pana acolo sa-i fac o poza. Apoi am facut si eu o poza in fata. M-am uitat la tunel, era luminat cu o lumina verde, total diferita de lumina galbena a strazii, la fel ca in urma cu 5 ani cand ma pozasem prima data in fata lui. Aveam aceasi geaca pe mine si atunci, abia o cumparasem. Parca fusese cu o zi in urma, aveam asa mari emotii sa revad casa atat de aproape.  Am intrebat-o pe sora-mea daca a trecut vreodata prin tunel si daca stie unde duce drumul. Mi-a zis ca la blocurile din spate, si ca mergea pe acolo prin anul 1, cand se ducea la niste prietene. Am ascultat-o atent si i-am zis ca e cladirea mea preferata din Iasi. M-am intos spre strada principala si am oftat. Oare cine sta acolo? Oare de am chimia asta cu cladirea asta? Oare intelege cineva ce simt? E o cladire banala si numai eu o vad frumoasa?

Am ajuns in camin si am cautat casa pe google maps. In Street view am intrat in tunel si m-am uitat ce scire la adresa: Aleea Copou, casa cu tunel, adresa aproximativa.

 Pe curand...