Like a Star

Nu cred ca imi aduc aminte vreun 1 Mai urban. Daca a fost sa raman in oras si sa nu plec pe undeva, tot am fost la un gratar la cineva acasa sau am evadat macar la cativa kilometri de oras. Anul asta nu s-a intamplat asa, si am petrecut 1 Mai in Centrul Vechi.Intial exista un plan, insa a cazut cu cateva zile inainte si n-am avut timp sa imi "reconfigurez traseul". A fost misto, am crezut ca sunt singur in Bucuresti, insa Centrul Vechi era plin de oameni (ce-i drept, mai mult straini) iar micii a la Catalin Scarlatescu au fost foarte buni.

Dar in articolul de astazi nu o sa vorbesc despre iesirea propriu zisa de 1 Mai, ci despre drumul spre casa. M-am urcat in metrou de la Unirii spre Victoriei, singur, pentru ca gasca se sparsese si fiecare plecase in alta directie, cu un alt mijloc de transport. M-am asezat pe un scaun, mi-am scos kindle-ul si am inceput sa citesc. Metroul era destul de liber, si linistit. Inainte sa incep sa citesc, am aruncat o privire de ansamblu si am scanat pe toata lumea din vagon. In fata mea, era o tipa frumusica, bruneta cu parul cret ce mi-a zambit. I-am zambit si eu si mi-am adus aminte de Casablanca. 

Cand aproape am ajuns la destinatie, mi-am inchis kindle-ul, l-am bagat in geanta, m-am ridicat de pe scaun si m-am indreptat spre usa. De-odata in spatele meu am auzit o voce:

- Cum ti se pare Iaru?

Putea sa fie o coincidenta, sa mai citeasca cineva in acel vagon de metrou ceva scris de Iaru, si acel cineva sa fie in spatele meu. Alta explicatie nu exista. Nu aveam o carte clasica, sa se vada pe coperta ce citesc, si oricat s-ar fi reflectat  in geam ecranul e-book reader-ului, nu avea de unde sa isi dea seama ce citesc, dupa niste nume de capitole. Deci sigur era o coincidenta.

- Horea Sibisteanu, nu?

Ok, asta nu mai era nicio coincidenta. Asa ca m-am intors. Era tipa creata ce imi zambise cand ma urcasem in metrou. 

- Da. Si Iaru e chiar misto. Ne cunoastem? Si de unde stii ce citesc?

Sa fiu sincer, mi se facuse frica. Am o mica experienta cu o stalker-ita si ceea de mi se intampla imi aducea aminte de niste lucruri ciudate.

- Iti citesc blogul. Nu imi venea sa cred ca te vad in metrou. Si ca sa fiu sigura ca esti tu, te-am cautat un pic pe google, apoi am intrat la tine pe blog si m-am uitat la aplicatia aia care arata ce carte citesti.

Cred ca s-a vazut pe fata mea relaxarea, dupa ce am am aflat cum de stia totul despre mine/

- Ne expunem prea mult pe internet. M-ai cam speriat cu cyber stalking-ul asta. Si tu esti?

- O cititoare.

- Bun, si te cheama?

- Nu conteaza. Eu voiam doar sa te salut. Si o sa ma uit diseara pe blog sa vad daca ai scris despre mine.

- Maine. Uita-te maine ca azi nu mai am putere sa fac nimic creativ.

Metroul a ajuns in statie, am coborat si dupa ce m-am indreptat spre perete pentru a lasa lumea sa coboare, m-am oprit si m-am uitat in spate dupa ea. Cobora si ea acolo si ma gandeam ca poate continuam discutia sau ne luam ramas bun. Nu era in spate, ci era deja pe peron, in drum spre magistrala 1. Am urmat-o si am privit-o din spate. Nicio secunda nu s-a intors sa vada daca sunt in spatele ei. In ingramadeala de la scarile rulante, am piedut-o, iar cand am ajuns pe peron veneau metrouri pe ambele directii, asa ca am sarit repede in metroul meu. Mi-am vazut de citit pana la Obor, iar acolo, dupa ce am coborat, si am inceput sa merg de-a lungul peronului spre iesire, am vazut-o doua vagoane mai incolo, cu telefonul in fata, cyber stalker-ind pe cineva. Am zambit si mi-am vaut de drum.

Oare o sa comentezi la articolul asta? 

Pe curand...