La capatul lumii si in tara aspra a minunilor

30# Murakami

Nu sunt un fan al lui Haruki Murakami. Am spus asta de fiecare data cand am avut ocazia. Mi se pare un scriitor de citit in tren si nu unul de Nobel. Dar nu-mi displace. De aceea am citit pana acum trei carti scrise de el. Insa asta de acum a fost ciudata.

Am o prietena ce spune ca Murakami e un fel de Coelho japonez. Mi-a placut mult aceasta comparatie. E un fel de Laurentiu Cazan al literaturii japoneze. Adica are variatii pe aceasi tema.  Am tras conculuzia asta citind doua romane de-ale sale. Insa cu asta m-a bagat un pic in ceata, pentru ca de data asta apare un element nou, fantasticul.

Romanul isi desfasoara actiunea pe doua planuri: In tara aspra a minunilor, Tokyo, unde un computator, angajat al Sistemului, lucreaza la un proiect secret si este urmarit de Simbolatori si Intunegrii. Lumea asta in care fiecare este ceva anume, mi-a adus aminte de Divergent si cred ca e o obsesie a noastra de a nu devenii niste roboti etichetati in viitor. La capatul lumii, e un oras unde nimeni nu imbatraneste insa unde nimeni nu isi aminteste ce a fost. Ajunsi in orasul ingradit de un zid mare, oamenii isi pied umbrele, care raman cu memoria si devin sclave sau prizoniere. 

Cele doua lumi par atat de diferinte insa au ceva in comun. Si nu ma refer la Unicorni (asta a fost WTF-ul romanului pentru mine), ci o poveste spusa in paralel ce se leaga abia la final.

Nimic nou, nimic wow, insa bine scris si usor de citit. Aceleasi metafore: zidul, iarna, frica pierderii indentitatii. Exact de ce aveam nevoie cand eram bolnav.

Pe curand...