Papadiile

34# Prima carte tradusa de A.S.

Acum aproape o saptamana am fost la Libraria Humanitas din Cismigiu la penultima Seara japoneza din acest sezon, la lansarea romanului Papadiile de Yasunari Kawabata. La Seara japoneza s-a vorbit foarte mult despre roman, ceaa ce m-a facut foarte curios sa il citesc, insa in acelasi timp, ma enervat pentru ca atunci cand l-am citit, am avut impresia ca stiu tot ce intampla. Dar a fost una din cele mai reusite seri de la Humanitas la care am participat. Eu sunt la a patrea carte de Kawabata (m mai citit The Dancing Girl of Izu, Snow Country si Maestrul de Go). Ordinea in care le-am citit e si ordinea in care mi-au placut, cu alte cuvinte Papadiile mi se pare cea mai buna carte de Kawabata pe care am citit-o.

Povestea curge atat de lin si de frumos si toate lucrurile par sa para ca o adiere fina de dinaintea furtunii. Papadiile, ultimul roman al lui Kawabata, un roman pe care autorul nu l-a mai terminat (initial mi-a fost frica de chestia asta si credeam ca o sa ma lase chiar cu ochii in soare ,insa romanul are un final deschis) spune povestea unei mame si a iubitului fetei, ce lasa persoana iubita la un azil de nebuni si se intorc acasa. Pe drumul loc cei doi au tot felul de discutii, mai mult sau mai putin normale si logice si te face sa te gandesti la conceptul de nebunie. Cine stabileste daca esti cu adevarat nebun? Oare cati nebuni sunt liberi si oare cati oameni normali sunt considerati nebuni?

La lansare s-au spus atat de multe despre carte, incat am impresia ca daca le spun si eu, ma repet. Si nu vreau sa fac asta si nici nu vrea sua dezvalui prea mult din poveste ci sa va las sa o desoperiti.

Foto: Dan Preda

Pe curand...