Poker. Black Glass

La trei ani dupa Poker, mult mai matur si cu ajutorul unei burse oferite de Observator Cultural, Bogdan Cosa s-a intors cu partea a doua a trilogiei Poker, un roman ce pare sa nu aibe nimic de-a face cu prima parte.

La trei ani dupa ce personajul principal fuge din Brasov la Bucuresti, aflam ca se afla intr-un sanatoriu, unde medicii incearca sa-si dea seama de ce boala sufera. Printre sedative, Tudor isi aminteste franturi din viata lui, piese ale unui puzzle ce l-au adus acolo, atunci.

E un roman scurt si dureror de strist, impartit in capitole din versurile poeziei Black Glass Soliloqui de Ben Mirov (sursa), o poezie la fel de trista si de dureroasa ca romanul lui Cosa.

Am inceput sa citesc cartea asta la inceputul saptamnii trecute. Am citit prima parte ce e un fel de rezumat al primului volum. Apoi am lasat-o deoparte, mi-am vazu de pregatirile de disertatie si am terminat-o de citit in weekend. Statea personajului principal se asemana mult cu starea mea sufleteasca asa ca am devorat-o in momentele de repaus pe care le-am avut in weekend.

Astept cu nerabdare ultima parte a trilogiei. Sper sa nu dureze inca vreo trei ani si sper ca lucrurile sa revina la normal cu personajul nostru. Cu toate ca e bine scrisa, e profunda si te prinde, din punctul de vedere al trilogiei, cartea asta e trisare. As fi vrut sa stiu mai multe despre viata personajelor din prima carte, despre cum au evoluat in timp. Poate am noroc la final.

Pe curand...