Opinii (4): De ce nu scriu despre Japonia

Raluca Nagy
Sunt la Tokyo de mai bine de jumătate de an și nu pot să spun nimic despre Japonia, mă exprim cel mult prin poze; mulți amici m-au întrebat de ce nu scriu un blog; în afară faptului că ideea de blog în sine nu-mi surâde deloc, cred că pur și simplu n-aș putea, mi-e foarte greu să pun cuvinte pe toată povestea asta. Nu cred că Japonia poate fi explicată, și cu siguranță nu-mi asum responsabilitatea să o fac taman eu.

Mă întreb ce înțelege un turist care stă aici zece zile. N-o să uit niciodată senzația din taxi privind, în prima seară la Tokyo, bulevardele cu clădiri înalte și neoane fără număr, exact ca în Lost in Translation; la radio cânta Hotel Claifornia și parcă niciodată cuvintele „this could be haven, this could be hell” n-au avut atâta sens.

N-am să uit nici primii cireși înfloriți, nici primul, pe rând, karaoke, kabuki, canal de televiziune japonez, magazin cu artefacte pentru otaku din Akihabara, contact cu toaletele supersonice, taifun, cutremur, apus cu zgomot electric de cicade; cu alte cuvinte fiecare clișeu despre care auzim când vine vorba despre Japonia e impresionant. Dar scos din context rămâne doar o senzație; pe urmă mai sunt și lucrurile care te spulberă mult mai discret și violent în același timp, lucruri, ca să-i citez pe colegii mei Bogdan Iancu și Monica Stroe, „micuțiste”. 
Cum ar fi că la intrarea în cutiuța în care stau, care se cheamă apartament, mă aștepta o pereche de papuci maro din imitație de piele căci în contract scrie clar să nu intri încălțat în casă.
Cum e cultura asta a moțăitului, peste tot, oricum, în orice poziție, în timpul cursului, în pauză cu capul pe birou sau pe masă, pe bancă, în metrou; se poate să dormi cu I-padul în brațe în metrou fără griji; încă la restaurant n-am văzut pe nimeni dormind dar sunt sigură că se practică.
Pentru permis la piscină îmi trebuie EKG, analize de urină și radiografie la plămâni.
E nepoliticos să mănânci sau să bei pe stradă; cu toate acestea Japonia are mai multe distribuitoare automate de băuturi decât locuitori; cum fac? De când sunt aici nu am văzut pe nimeni bând sau mâncând pe stradă; nu-i mai lovește și pe ei setea aia rea în stație la metrou?
Cum sub nicio formă nu poți să-ți suflii nasul în public, mai bine îl tragi. Lucru și mai greu cu atâta aer condiționat și când la fiecare colț cineva îți da un pachet de șervețele. Împărțirea asta a pachetelor de șervețele cu reclame în loc de etichetă pentru mine e unicat. Când am întrebat de ce șervețele, mi s-a spus că până recent toaletele publice japoneze nu aveau hârtie igienică (va sună cunoscut?). Acum nu mai e cazul, și mă gândesc că de fapt cu astea supersonice nici nu mai au nevoie...
Cum au distribuitor cu niște pungi de plastic lungi și transparente în care își pun umbrelele, să nu ude prin interior; umbrele majoritatea transparente, de se vede prin ele cerul, ceea ce le face mult mai puțin opresive. Bineînțeles că n-ar funcționa la feritul de soare, care este un sport național, dotat cu echipamente speciale gen mănuși albe de vară, din bumbac, lungi până la umăr.
Benzinăriile nu prea au pompe pe pământ, la cele mai multe atârnă furtunele din tavan.
Atenția la detaliu este incredibilă, cornetul de înghețată are două mici decupaje speciale pentru degete, că să-l poți extrage ușor din ambalaj când ajungi la momentul în care vrei să-l mănânci.
Și lista de micutisme, că și cea de clișee arhicunoscute, e infinită.
Am zile în care toate astea mă amuză și zile în care îmi vine să le sparg tutror capul; mi se pare că pentru prima dată în viață trebuie să uit tot ce am știut, că nimic nu se aplică aici, totul e pe dos. O țară în care plătești o bulă de orez cu același card cu care intri la metrou dar chiria cash. În care legumele și fructele sunt cele mai scumpe și se vând la bucată. Toate ușile se deschid spre exterior, butoanele în lift sunt pe partea stânga, supa se soarbe, din carne se mușcă, nasul ți-l tragi, nu există oră de vară și de iarnă, lumea stă la film religios până la sfârșit când se termină creditele; anul lor școlar și academic începe în aprilie și se termină în februarie, deci semestrul întâi e doi și invers. Măcar cu traficul pe partea stânga eram obișnuită din Anglia.
Și de fiecare dată când mi se pare ceva ilogic, mai devreme sau mai târziu ajung să înțeleg că în logică locală totul are sensul cel mai perfect și evident. Și de-asta nu am cum să scriu despre Japonia. În primul rând că dacă o fac pe un blog ar însemna să revin la fiecare post de o mie de ori, până înțeleg și eu întrun final care e treaba; în al doilea rând că n-aș face decât ce am făcut de la începutul acestui text și până aici, să repet niște clișee care, înșiruite așa ca aici și total ieșite din context, nu înseamnă absolut nimic. Nu mi le asum fiindcă nu vreau să propag aceeași imagine a unei Japonii ciudate dar totuși fascinante pe care o avem cu toții și care este reciclată la infinit dar prea puțin explicată și pusă în context.
Am hotărât însă azi să scriu totuși despre ceva. Despre copii și bătrâni, pentru că fac și ei parte din micuțismele discret spulberătoare ale Japoniei. 

Încep cu ce altceva decât cu desene animate. Stația cea mai apropiată de tren de lângă casa mea se numește Takadanobaba. Creatorul lui Astroboy (Atom cum îi spun ei) locuia în zonă, drept pentru care de câte ori intră în gară un tren sau un metrou se aude din toate difuzoarele melodia celebra din la fel de celebrul desen animat. Ȋntro zi la cursul de japoneză, pe la început, am întrebat dacă Takadanobaba înseamnă „baba din Takadano”, întrucât baba e singurul cuvânt pe care l-am întâlnit care înseamnă același lucru în română și japoneză. La fel cum mi se explicase că nu pot să folosesc verbul „a (se) culca” și „baba” e incredibil de nepoliticos, mai ales ieșind de pe buze feminine. Am aflat și cuvintele politicoase pentru doamne și domni în vârstă, care se termină indubitabil în -san.
Pe locul întâi în clasamentul meu personal de până acum se clasează un moșuleț care ieșise la plimbare pe stradă cu o broască țestoasă foarte mare, pe care o încălțase cu niște botoșei roșii, aplicați doar pe labele din spate. Avea un soi de mașinărie în mână care putea fi ori un joc electronic, ori telecomanda broaștei. A făcut semne disperate să nu cumva să i se fotografieze animalul; prea târziu. După care a spus foarte calm că nu se supără dacă apare el în fotografii. 
Ȋn altă zi a apărut în același loc un alt moșuleț, cu un zâmbet până la Kyoto, mi-a făcut cu mâna și a trecut mai departe. O oră mai târziu mă striga cineva de pe o străduță... același moșuleț; îi zâmbesc, îi zic re-bunăziua și îi admir aparatul foto pe care îl ținea mândru la piept; zâmbește încurcat că nu, nu... ajung acasă la magazinul local de legume din colț și de cine mă izbesc... de același moșuleț, care de data asta vine și începe să vorbească fără să se mai oprească. Că el preferă pozele pe film, că astea digitale parcă nu sunt așa frumoase; îi zic că sunt perfect de acord cu el, mai pălăvrăgim de una, de alta.
În drum spre casă am mai văzut: o bătrânică cu geacă mov asortată la trotinetă, un centru de bătrânei unde îl ajutau mai mulți pe unul dintre ei să traverseze sala în mers iar restul încurajau și aplaudau că la fotbal.
Bătrâneii din Tokyo au și cartierul lor, pe numele lui Sugamo, zis și „Harajuku al bătrânilor”, Harajuku fiind scena principală a subculturilor de tineret. Magazinașe infinite de o parte și de alta a străzii principale din Sugamo vând lucruri exclusiv pentru ei. Cele mai întâlnite articole sunt cele de lenjerie roșie, menite să poarte noroc și găsibile în toate formele, texturile și lungimile imaginabile. Întrun magazin special de bețișoare, m-a acostat o bătrânică și mi-a explicat cum cele alese de ea sunt mai bune pentru că au aderență mult mai mare. M-a întrebat direct, senin, dacă cele pe care le aveam eu în coșuleț erau cadou, și pentru cine. 
Bătrâneii sunt peste tot, veseli și dichisiți, simpatici și activi; în metrou mă gândesc întotdeauna de două ori până ofer locul unei persoane în vârstă, dacă chiar o fi având nevoie sau mai tare aș jigni-o, căci Japonia are una dintre populațiile cu cea mai mare longevitate.
Copiii, mai ales cei foarte mici, sunt iar fabuloși. Îmi place mult sufixul folosit pentru ei, -chan în loc de -san. Mă amuză că sunt considerați tip pisică sau câine. Copilul de tip pisică e drăguț în public dar groaznic acasă, pe când cel câine e timid în public dar cuminte acasă. Câini sau pisici, mie îmi plac toți. Îmi povesteau zilele trecute niște fete britanice cum, deși al lor instinct matern doarme de obicei, când au văzut mogâldețe japoneze li s-a trezit bombastic. Cred și eu că există ceva la copiii ăștia care trezește niște lucruri foarte rudimentare. Dar mai cred și că îmi vine să îi iau pe toți în brațe pentru că nu prea se poate: aici nu ating pe nimeni și nimeni nu mă atinge. Și iată cum subtil intervine contextul.
Aș vrea să pot să-i iau pe toți în brațe, copii și bătrâni, pentru că sunt singurii care par că nu s-ar șoca, precum con-poporenii lor cu vârste de mijloc, de acest simplu gest al atingerii. Mă întreb uneori, dacă dă mașina peste mine, cum fac oamenii ăștia să mă adune de pe stradă, când nimeni niciodată în nicio formă de contact social nu te atinge în public. Adică oameni buni, japonezii nu dansează. Nu în accepțiunea noastră de dans, mai au și ei dansuri tradiționale tip spectacol, dar în care cu siguranță nu se ating.
Ei bine, în constrast cu adulții transpirați de încotoșmănarea în datoria civică de shakaijin (membru adult și deplin și responsabil al societății), de reguli peste reguli care trebuie respectate, de limbaje diferite în contexte diferite, extremele de vârstă sunt incredibil de relaxate și simpatice. Nu-și cântăresc de o mie de ori cuvintele și nu le e frică să mă ofenseze în vreun fel. Nu se gândesc în fiecare secundă dacă îmi invadează spațiul și nu reușesc, încercând să fie ultra-politicoși și încurajatori prin a-mi repeta la infinit cât de bine vorbesc japoneză și cât de bine mă folosesc de bețișoare când mănânc, să mă microagreseze. Toți copiii se holbează la mine, în ciuda eforturilor disperate ale părinților de a le devia privirile curioase, iar cei cu care ajung să și vorbesc râd, cum e și normal, de japoneza mea. Bătrânii mă abordează pe stradă, mă întreabă de unde mi-am cumpărat șlapii și, după ce ascultă atenți turnurile mele de frază total aiurea, râd în hohote, cred că de bucurie că mă înțeleg. Unii, foarte puțini, sunt rasiști pe față.
De ce extremele de vârstă contrastează atât de mult cu adulții e o muncă titanică de înțelegere în spate, de descifrare a multiplelor consecințe istorice, geografice, economice și culturale. Faptul că moșulețul cu aparatul foto a venit să-mi vorbească poate fi banal în altă parte, aici însă e ieșit din comun pentru că niciun japonez n-o să vină așa din senin să mă abordeze, decât dacă are impresia că sunt pierdută și mă poate ajută cu ceva. De ce sunt bătrâneii fericiți și dichisiți? Printre altele, și deloc de neglijat, pentru că au un trai confortabil, nu duc lipsă de nimic, sunt răsplătiți după o viață întreagă de muncă și cu siguranță nu stau la coadă la medicamente. Dacă mergem în continuare pe schema caricaturizării, bătrânelul de rând din Tokyo vorbește despre golf iar bătrânica despre tenis, acum că au timp să le practice pe ambele cât au chef. Da, face și asta parte din explicație. În complicatul proces social au ajuns la o vârstă la care își permit în sfârșit să facă și să spună exact ce le tună. Nici asta nu e tipic japonez dar, în contrast cu adulții și așteptările de interacțiune socială din această cultură, efectul e paradoxal. 
Și am să închei totuși cu copiii, despre care până la urmă vorbesc mai puțin; cu ei nici nu am poze pentru că fotografiatul lor nu prea e agreat. Îmi povestea o prietenă care stă la Seul că băiețelul ei e bun public, toată lumea îl apucă și îl abordează când și cum are chef. Aici n-am văzut să se întâmple așa.
Când avea nepoțelul meu vreo doi ani și învăța să facă la oliță, i-am ținut întro zi puța că nu era nimeni altcineva prin zonă la momentul cu pricina... și a avut o erecție; m-am blocat, șocat, am zis că sunt incultă, necitită; da, se vorbește de masturabre la copii, de identitate sexuală, bla bla, dar nu îți spune nimeni explicit, negru pe alb, că un băiețel de doi ani poate avea o erecție.
Cam așa și cu Japonia.

Pe curand...