Medgidia, orasul de apoi
Atatea vorbe de lauda pentru acest roman... Pacat. Pe mine nu m-a impresionat mai deloc.
Cititind romanul lui Cristian Teodorescu am avut doua senzatii. Prima a fost senzatia aceea pe care o ai cand esti intr-un mijloc de transport in comun si auzi niste oameni barfind pe cineva. Initial nu intelegi nimic din poveste, dar incetul cu incetul ti se leaga niste lucruri si cam intelegi personajele. Totusi povestea din mijlocul de transport nu e o poveste ce poate sa stea pe propriile picioare pentru ca e foarte subiectiva si nu are un background. Oricat de potmoderna e, tot nu are inceput si sfarsit. Asa si cu Medgidia, orasul de apoi.
Citind din el, am inceput sa fiu curios sa aflu mai multe despre aceste personaje, ce par ca piese dintr-un puzzle incomplet. Daca nu ai toate piesele, nu poti sa vezi imaginea de ansamblu, ti-o poti imagina, dar nu stii ce detaliu mic ascunde o piesa lipsa. Asa a aparut a doua senzatie, cea a unui arheolog, care se chinuie luni de zile cu cioburile unei ulcele pe care le pune cap la cap si ca sa ii dea forma finala, umple golurile cu un lut simplu, fara culoare si model. Tu vezi forma vasului, iti dai seama cum ar fi fost modelul, insa golurile alea te deranjeaza.
Degeaba romanul surprinde un oras atat de pestrit ca Medgidia, intro perioada atat de frumoasa: sfarsitul razboiului si venirea comunistilor, daca nu a reusit sa lege toata povestea frumos.
Sunt constient ca asta a fost ideea romanului, insa mie mi s-a parut o scuza pentru a nu intra in profunzime. Imi pare rau...
Pe curand...
Comentarii
Trimiteți un comentariu