Intalnirea anuala JSCI, Nagoya

Am hotarat sa impart articoul despre Nagoya in doua parti ca sa nu scriu un articol ingrozitor de lung, ca lung oricum o sa fie:
-Prima parte, cea de azi, se ghideaza dupa programul facut de laborator, pentru intalinirea JSCI (dupa cum se poate vedea in poza alaturata)iar,
-A doua parte o sa se refere la dupamasa libera pe care am avut-o joi, articol ce sper sa il scriu azi si sa il programez pentru maine.

Ne-am intalnit de dimineata in statia Tokyo de unde am luat Shinkansenul spre Nagoya. Shinkansenul pe care l-am luat este cel mai rapid si face legatura dintre Tokyo si Hiroshima. Intr-o ora si 40 trenul a strabatut 366 de km si a facut 4 opriri. Dupa aplicatia pe care am folosit-o, timp de 6 minute, viteza a veriat intre 215 si 260 km/h.
Nu e prima data cand am mers cu un Shinkansen, insa acesta era un model de tren mai modern, ce avea la capatul palierului, pe langa wc-uri, lavoaruri, automate de bauturi, automate de suveniruri si un fumuar.

Prize, internet, aer condtionat, serviciu de catering si foarte mult spatiu intre scaune, dupa cum se poate vedea si in colajul alaturat. Trenul merge atat de lin incat iti dai seama de viteza doar cand esti pe culoar si te indrepti spre wc.
Ajunsi in statia de destinatie, am cautat iesirea spre hotel si am ajuns acolo in trei minute.Acolo ne-am lasat bagajele intr-o camera si am plecat spre Universitatea Nagoya, unde avea loc conferinta. Dar daca tot am ajuns la capitolul hotel, as vrea sa fac si cateva remarci aici. Toata deplasarea a fost platita de Laborator. Tren (140 de euro biletul dus intors) si hotel iar proful ne-a platit majoritatea transporturilor in oras si majoriatea meselor. Cand am fost in zona afectata de cutremur, am stat la un hotel destul de nasparliu. Era vechi, imbacsit si cu camere ingrozitor de mici. Insa aici, alta poveste. Hotelul era nou si foarte luxos. A fost pentru prima data cand am vazut cartele de unica folosinta la usa. Nu sunt eu foarte umblat prin hoteluri insa la hotelurile la care usa se descide cu o cartela, cartela aceea e ca un card, aici era ca o cartela de metrou, pe care fusese timparita numele celui ce sta in camera, camera si valabilitatea cartelei: stai 2 zile, doua zile merge cartela, apoi degeaba te mai intorci cu ea (in caz de ai ganduri sa pacalesti pe cineva si sa mai ramai o noapte pe gratis) ca nu mai merge cartela.
In camera: tablouri futuriste (materiale textile in patru culori) si multa tehnologie. Exista un panou central intre paturi de unde descideai si inchideai luminile, serai alarma de trezire, deschideai radio sau chemai room-service-ul. Televizor mare, wi-fi, presa de calcat pantalonii si o baie dotata cu de toate. Sa nu uit de tradionalele halate de camera si papuci de casa japonezi, ce se dau la fiecare hotel.
De aici am plecat spre Universitate. Cardurile de transport din Tokyo nu mergeau pentru ca aici opereaza o alta divizie a JR (Japan Railway) asa ca ne cumparam bilete de fiecare data. Avea de mers cu doua metrouri, 40 de minute. Metrourile in Nagoya au o regularitate de 10 minute si nu 3 ca in Tokyo. Si pentru ca ruta era aglomerata cu conferinta, se facea coada pana la iesirea din gura de metrou (era si coada la bilete).
Universitatea e una din cele mai mari din Japonia. Cladirile erau destul de vechi si o parte din ele nu erau renovate. Oragnizarea era destul de buna: din statie erau  sageti ce te ghidau spre conferinta si ti se dadea o punga in care era o harta a campusului si programul conferinteleor. Am gasit un restaurant unde am mancat (a platit proful) si apoi am plecat la sesiunea de conferinta unde prezenta una din doctorande. Sesiunile tin o ora jumatate, sun 7 prezentari de cate 7 minute si 3 minute de discutii si intrebari. Totul se contorizeaza cu un cronometru ce tipa la 6 minute si apoi la 7 iar pentru discutii tipa doar la sfarsit. Dupa ce toti 7 isi prezinta temele mai are loc o discutie despre intreaga sesiune, cu pareri si opinii. Salile nu sunt foare mari, sun sali de cursuri sau seminarii si atmosefera e mult mai lejera decat ma asteptam.

Dupa ce am terminat sesiunea, ne-am adunat cu totii si am mai stat pe un hol pana cand proful a terminat de discutat cu diferiti colegi. De aici am plecat la cina, la un restaurant chinezesc unde aveam meniu de tip: All you can eat and drink, deci va dati seama ce a iesit...
Restaurantul este locul preferat al echipei locale de Baseball si in separeul unde am stat erau mingi semnate de sportivi si autografe pe pereti. Restaurantul a fost ales de unul din prietenii profului, a carui firma de constructii a refacut o mare parte din zona afectata de Marele Cutremur, la jumate din pretul initial. Am avut un intreg separeu, cu patru mese rotunde si scaune in jur, dar din alea din care nu au picioare ci e direct jos, deci cam se sta pe podea. Mancarea a curs, la fel ca si bautura si toata lumea s-a imbatat. La un moment dat  a venit televiziunea locala sa realizeze un interviu despre cine e cel mai bun antrenor la baseball. Spiritele s-au incins, ca si la noi, microbismul face victime. Si s-au mai gandit sa ne intrebe si pe noi, internationalii, ce credem despre baseball-ul japonez. Cred ca am fost la TV vineri....
Apoi a avenit o profa din Turcia, asistenta unui prof ce e prienten cu sensei. Cat am machit si fumata femeia aia, rar vezi barbati ca ea... Oricum era de gasca... Inginerul a vrut neaparat sa ne duca in turnurile JR la o terasa la etajul 14, unde am mai baut iarasi bere.
Ametiti, ne-am intors la hotel unde ne-am bagat in pat cu emotii pentru prezentarea de a doua zi.
A doua zi prezentarea noastra a decurs bine, chiar foarte bine. Iar dupa prezentare am plecat la masa la un celebru restaurant din Nagoya, unde am stat o ora la coada sa intram inauntru.
Dupa pranz am avut timp liber, timp in care am vizitat orasul, dar despre asta o sa va povestesc maine.
Vineri am asistat la prezentarea pachistanezi, dupa care ne-am decazat si am plecat spre tren.
Am petrecut trei zile minunate si pline de care imi voi amintii mereu.

Pe curand...