Treceți la conținutul principal

Nimic cu de toate (sau Cand timpul ti-e inamic)

Sursa: TimeOut Tokyo
Vineri trebuia sa mergem in gasculita la un un festival undeva prin Shinagawa. Era perfect pentru ca eu de o saptamana ma tot chinuiam sa ajung in zona, la Serviciul de Emigrari.  Ceea ce era interesant la festival, era perioada in care se tine, ca prin decembrie rar vezi asa ceva, si eram mentionat in Time-out Tokyo, deci se merita vazut.
Ferstivalul comemeoreaza un eveniment din secolul XVIII, cand 47 de voluntari, eroii unui samurai, si-au razbunta masestru omorat. Eu as fi vrut sa vad festivalul pentru ca in poza de pe Time-out arata un fel de reconstituire a scenii si ziceam ca asta e interesant. Festivalul incepe la 11, deci atunci o sa fie si ceremonia, nu?
Ei, daca la inceput eu nu stiam daca o sa merg la festival, pana vineri am ramas singurul care a fost. In plan era sa mai merg cu cineva, si sa ne vedem la 11:45 in Shinagawa. Era cam o ora mai tarziu decat stabilisem prima data si decat ora la care incepea festivalul dar avea ceva de reazolvat dimineata.
Dimineata, am luat micul dejun, am pierdut timp prin camera (pentru ca incepuse sa imi curga sange din nas) si am plecat spre statie. O ora faceam cu trenul de la mine, pana la destinatie asa ca am plecat cu 15 minute mai repede ca sa ajung la timp in staite. Undeva in apropiere de statie, am vrut sa fac o poza candidatilor pentru parlament (sunt alegeri in Japonia si vreau sa scriu un articol despre asta) si observ ca nu mi-am luat camera foto cu mine. Ei, asta e. E prea tarziu, nu am timp sa ma intorc in camin sa o iau ca intarzii cam jumatate de ora. O sa fac poze cu telefonul.
Ajung in gara fix cand ajungea trenul, mandru ca am calulat timpul bine, ma asez undeva langa usa, scot kindle-ul si incept sa citesc. Undeva, cand aproape sa ajung la destinatie trenul se opreste brusc. Conductorul zice ceva in japoneza toata lumea asculta si continua sa isi vada de citit sau de verificat e-mailuri. Cativa din ei, cei care posibil ca eram  la limita cu timpul (ca si mine) incep sa scrie mesaje agitati si nervosi. Dupa 10 minute se pune si trenul in miscare. Posibil ca fusese un accident. Schimb trenul si trimit mesaj ca intarzii 10 minute din cauza unui accident. Ma ajez intr-un colt de vagon si continui sa citesc. 20 de minute mai tarziu, ajuns la destinatie, incep sa imi caut partenerul de festival. Nimic, nimeni in locul de intalnire. Ce pana mea... am intarziat eu 10 minute, nu cred ca inarzie si ea atat. Ma uit inca odata la ceas: si 59, se face fix. 11 fix. Nu eram cu 10 minute mai tarziu acolo ci cu 50 de minute mai devreme. Nu avea niciun rost sa stau acolo si sa astept 45 de minute. Am urcat in tren, spre festival si am inceput sa sciu un lung mesaj in care sa explic ceea ce s-a intaplat de fapt si noul plan de atac.


Templul era la 2 minute de statie si deja era aglomerat. Am intrat in incinta, am inceput sa fac poze la tarabe, la templu, la lume si trec de porti si sa ajung in inima templului, acolo unde trebuia sa fie acea reconstituire. Nimic... Doar lume gura casca, mancare de toate felurile, de la senwichi-uri uriase, la caracatice pe bat sau kebab. Magazine de suveniruri si multi mosnegi. Si eu ce fac o ora aici? Hai sa ma plimb prin zona, pentru ca vazusem o cladire ce parea sa fie inspirata dintr-o cladire greceasca. Sigur e judecatorie sau Academie. Hai sa vad.
Apropiindu-ma de cladire, de pe trotuarul opus mi-am zis ca sigur e Judecatorie. Clopot deasupra si o artihectura influentata de cladirile europene, sigur e asa ceva. Un pic de kichi ca era plina de termopane iar fatada cealalta era o cortina de sitcla ca la Bazinul de Innot de la Bacau. Pe trotuarul pe care eram era cladirea unei filarmonici si de acolo se auzeau repetitii. Undeva in fata am vazut o trecere de pieroni si am zis sa traversez pe acolo si in drumul spre intoarcere sa vad ce e in cladirea misterioasa. Am stat 5 minute la trecerea de pietoni, pana un tip, nervos a apasat pe butonul ce schimba culoarea semaforului. Vazusem butonul si textul in engleza ce zicea "To cross pres the button" insa ma gandisem ca apasase una din tantele de pe trotuarul opus.
Ajuns langa cladire am citit ce scrie pe firma luminoasa si am cautat pe google "Tokyo Shoshinkan". Dau de un articol de pe wiki ce zicea Happy Science. De pe banca din incinta cladirii, pe care stateam, am zis ca sigur e o scoala particulara. Am inceput sa citesc si am aflat ca e o secta. Happy Science zice ca Hristos, Budha, Mahomed sau Confucius se numesc de fapt El Cantare si ca el este energia ce condice Universul. Biserica este considerata de japonezi un cult pentru ca controleaza canale media prin care isi trimit mesajele. Daca unelor persoane le e frica de tigani sau negrii, mie mi-e frica de secte. M-am ridicat panicat de pe banca si am plecat spre statie.
Era vremea cand partenerul meu de plimbare trebuia sa ajunga. Ajuns in statie am primit un mesaj de la persoana respectiva ce imi spunea ca isi cere scuze si ca este inca acolo unde avusese treaba. Si ca nu mai dureaza mult si pleaca. Am decis sa ne vedem in staite si de acolo sa plecam in Shinagawa unde e o berarie celebra de care aflase de curand. Pentru ca imi era foame destul de tare m-am intors la templu, unde simtitsem mirosul iernilor din copilarie, mirosul cartofilor copti cu unt. Mi-am luat un cartof peste care am pus unt, sare, piper, maioneza si boabe de porumb si l-am mancat intr-un colt.
Apoi m-am intros spre statie si am inceput sa citesc pana cand persoana pe care o asteptam ajungea. Am stat o ora pentru ca drumul ce zicea ca dureaza 15 minute era defapt mai lung. Distantele intre liniii, acolo unde se schimba trenul erau destul de lungi si pana au venit legaturile a trecut o ora. Ne-am mai dus odata la templu, am mai facut niste poze si am cumparat un suvenir. M-am gandit ca anul asta le cumpar cadouri prietenilor mei, de la temple. La fiecare templu la care merg, cumpar cu cadou ce se potriveste unuia din piretenii mei. Pana acum am doar doua.
Si de aici am plecat spre Shinagawa si spre celebra berarie. Ajunsi in statie mi-am dat seama harta de pe site-ul berariei nu seamana deloc cu ceea ce era acolo. Am realizat ca harta e de la alta statie. Si ca de unde eram eu, erau 20 de minute de mers pe jos. Am configurat harta pe google maps si am pornit in cautarea berarie. Shinagawa e pe canalele de lan langa port. Asa am vazut barci locuinte si peisaje frumoase ce mi-au adus aminte de Yokohama (orasul in care as locuii la un moment dat)

Intr-un final am ajuns si la berarie. Din pacate era inchis. Programul pe timpul saptamanii e de la 11 la 2. Si noi ajunsesem la 2 jumatate. Tipa de la bar a fost destul de draguta si ne-a lasat sa facem cateva poze. Cu siguranta o sa mergem odata acolo. Beraria se afla pe un canal, in intr-un fost hambar. Are propria fabrica de bere nefiltrata pe care o serveste exclusiv acolo (imi aminteste de berea 7 coline). Miroasea atat de frumos a bere proaspata, incat as fi stat acolo mai mereu. Candva o sa ma intorc pe pontonul de unde de vede canalul si o sa beau o bere acolo.
Am ajuns in camin rupt de oboseala. Ma plimbasem toata ziua dar fara nici un rezultat: beraria era inchisa, festivalul nu era ceea ce ma asteptam sa fie si nu fusesem nici la emigrari. Si oare de ce eram atat de obosit?


Pe curand..

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Balada câcatului moțat

Mărgineanu spunea: Viața e ca părul din cur, scurtă și plină de căcat.

Balada câcatului moțat este una din primele poezii pe care le-am învățat când eram mic. Nu știu dacă era chiar așa, cum o voi scrie mai jos. Ceea ce voi scrie este o combinație din două variante pe care le-am găsit pe net, o variantă ce seamănă cu ceea ce știam eu.

A fost odată un căcat
Micuț obraznic și moțat
Și îl stimau căcații toți
Căci el era cel mai cu moț
Dar într-o zi
Un câine mic şi pricăjit,
S-a dat la el şi... la halit.
A stat un pic, l-a rumegat
Şi l-a făcut din nou căcat.
Era micuţ şi fără moţ.
Râdeau de el căcaţii toţi.

Morala...
Să nu fi mare şi moţat,
Că o s-ajungi din nou căcat.

Pe curând...

M-a facut mama model

Nu mai e un secret ca m-am transforat anul asta. Am slabit 20 si ceva de kilograme, am inceput sa alerg, intr-un final am mers si la sala. Cu alte cuvinte mi-am schimbat modul de viata. Pe langa asta, multe alte lururi s-au schimbat in 2016, an ce a fost destul de pin si de greu pentru mine. Exista doua persoane ce sunt responsabile pentru schimbarile astea si ele sunt Alice si Andrei. Fara cei doi de A nu reuseam sa fiu aici, acum, asa. Stiu ca nu vor lauri insa si-i merita si le multumesc enorm pentru impulsionare, ajutor si incredere. Anul trecut, in articolul ,deja traditional de anul nou, imi doream ca in 2016 sa am grija de imaginea mea, sa slabesc si sa merg la sala. S-au intamplat astea insa lupta nu e terminata. Mai am de dat jos, mai am de modelat. Si de aceea pentru 2017, continui jocul asta al narcisismului si imi doresc sa devin mai increzator in mine, mai focusat pe problemele mele, mai egoist cu timpu meu liber si mai atent cu mine. Ca sunt multe cicatrici ce trebuiesc…

Fluturele monarh si fluturele vice-rege

Fluturele monarh este cea mai raspandita specie de fluturi din America de Nord. Traiesc 8 luni, masculii mor dupa imperechere iar femelele dupa depunerea larvelor. Pana sa se transforme in fluturi se hranesc cu planta unde au fost depuse ouale, laptele cainelui (sau iarba fiarelor), o planta ce ii ajute sa se transforem in omide colorate, sa isi creeze un cocon puternic si sa ajunga fluturi. Planta cu care se hranesc contine substante toxice pentru vertrebrate, de aceea pasarile nu ii mananca.
Fluturele vice-rege, seamana izbitor cu cel monarhm doar ca are doua buline negre pe spatele aripilor. El nu este toxic, dar pentru ca seamana atat de mult cu monarhul, pasarile se feresc sa il manance.
Din aceasta poveste a naturii putem trage multe concluzii sau crea chiar fabule....
Pe curand...