Permis de munca
Marti am ajuns la Serviciul de Emgirari (dupa vreo 12 zile in care imi tot ziceam ca o sa ajung acolo) sa aplic pentru o viza de munca. Am aplicat pentru un job la Waseda, sa supraveghez la examene si imi trebuie permis de munca pentru asa ceva. Oricum nu cred ca iau job-ul pentru ca am primit de curand un mail in care zicea cavtrebuie sa fiu cel putin nivelul 1 la japoneza, asta dupa ce pe formularele pe care le-am complatat initial nu zicea nimic despre asa ceva. Acum sa sper ca nu sunt destul de multi candidati si ca ma accepta asa.
Mi s-a parut cea mai trista experienta din viata mea. Am mai fost la Emigrari, dar nu la permisul de munca, ci la permisul de reintrare in tara si nu din Shinagawa, ci din alta statie de unde am mers pe jos. In Shinagawa exista o statie de autobuz ce duce direct la Serviciul de Emigrari. Autobulul era plin de chinezi, filipinezi, coreieni, tailandezi, indieni si negrii ce pareau ca sunt aici pentru o viata mai buna. Haine ponosite, ieftine, in culori tipatoare, femei cu bebelusi in brate si miros de aer inchis. La un moment dat autobuzul a oprit intr-o statie iar baba japoneza ce il astepta, cand a vazut autobuzul plin de staini s-a razgandit si nu a mai urcat in el.
La emigrari era si mai ingrozitor. Erau 35 de oameni inaintea noastra si am vazut aceleasi fete obosite si triste. Oameni ce se chinuie sa primeasca un permis de munca, intr-o tara in care se castiga bine, ca sa trimita bani acasa. Si dansatoare... Am vazut cateva filipineze bune rau de tot.
Dar bine ca am scapat usor si trebuie sa ma intorc acolo atunci cand voi primii scrisoarea de la ei, in doua-trei saptamanii. Atunci voi fi pentru ultima data, probabil, acolo.
Si pentru ca i-am promis lui Hakan la un moment dat ca atunci cand o sa ajungem in zona, o sa mergem la Odaiba la Zest. Zest era restaurantul meu preferat din Tokyo. In articoul taguit la numele restaurantului o sa va reamintiti povestea. Dupa ce am aflat ca restaurantul a fost inchis, am descoperit ca exista unul in Odaiba. A trebuit sa-l vedem. Am ramas dezamagit, restaurantul din Odaiba arata ca o pestera, insa mancarea e la fel de buna.
Concluzia zilei? E bine ca unele lucruri sa ramana istorie... Zest nu o sa fie niciodata ce a fost... Oricat de mult as fi vrut. Noroc de panorama de la Odaiba, pentru a doua oara in doua zile, ca m-a mai binedispus.
Pe curand...
Mi s-a parut cea mai trista experienta din viata mea. Am mai fost la Emigrari, dar nu la permisul de munca, ci la permisul de reintrare in tara si nu din Shinagawa, ci din alta statie de unde am mers pe jos. In Shinagawa exista o statie de autobuz ce duce direct la Serviciul de Emigrari. Autobulul era plin de chinezi, filipinezi, coreieni, tailandezi, indieni si negrii ce pareau ca sunt aici pentru o viata mai buna. Haine ponosite, ieftine, in culori tipatoare, femei cu bebelusi in brate si miros de aer inchis. La un moment dat autobuzul a oprit intr-o statie iar baba japoneza ce il astepta, cand a vazut autobuzul plin de staini s-a razgandit si nu a mai urcat in el.
La emigrari era si mai ingrozitor. Erau 35 de oameni inaintea noastra si am vazut aceleasi fete obosite si triste. Oameni ce se chinuie sa primeasca un permis de munca, intr-o tara in care se castiga bine, ca sa trimita bani acasa. Si dansatoare... Am vazut cateva filipineze bune rau de tot.
Dar bine ca am scapat usor si trebuie sa ma intorc acolo atunci cand voi primii scrisoarea de la ei, in doua-trei saptamanii. Atunci voi fi pentru ultima data, probabil, acolo.
Si pentru ca i-am promis lui Hakan la un moment dat ca atunci cand o sa ajungem in zona, o sa mergem la Odaiba la Zest. Zest era restaurantul meu preferat din Tokyo. In articoul taguit la numele restaurantului o sa va reamintiti povestea. Dupa ce am aflat ca restaurantul a fost inchis, am descoperit ca exista unul in Odaiba. A trebuit sa-l vedem. Am ramas dezamagit, restaurantul din Odaiba arata ca o pestera, insa mancarea e la fel de buna.Concluzia zilei? E bine ca unele lucruri sa ramana istorie... Zest nu o sa fie niciodata ce a fost... Oricat de mult as fi vrut. Noroc de panorama de la Odaiba, pentru a doua oara in doua zile, ca m-a mai binedispus.
Pe curand...
Comentarii
Trimiteți un comentariu