Opinii (6): Manifest contra maniferstarii stereotipale

Ioana Viscrianu

Inainte de a „ma manifesta” pe o tema sau alta mi-am adresat, evident, o intrebare, mai exact una despre care ar fi cu adevarat intrebarea mea vis-a-vis de lume, ce ma apasa sau ma inalta cand ma raportez la realitate, orice ar intelege cineva sau altcineva prin asta. Apoi, asa cum se intampla adesea, m-am intrebat sincer daca noi, oamenii, ne mai punem intrebari, daca ne mai uitam in jurul nostru, dincolo de niste cioburi sparte dintr-o oglinda mai mult sau mai putin autentica a Realitatii, daca mai lasam sa creasca in noi interese, legaturi cu ceea ce e in jurul nostru.

Prima mea observatie in Germania a fost legata de banalele stiri. Toata lumea este informata intr-un fel sau altul: citeste ziarul, asculta stirile, etc. Nici eu nu am scapat de curentul asta: de fiecare data cand conduc sunt nevoita sa ascult din 30 in 30 de minute la radio stirile sau sa inchid complet radioul. Stereotipul vesnic aici e: „Informația te formează”...Te formează ca ce? Ar fi intrebarea mea imediata. Apoi m-am intrebat cum ascult eu de fapt ceea ce trece pe langa urechile mele la radio. La inceput eram atenta doar la cuvinte disparate, pentru ca ma aflam inca intr-o faza incipienta de invatare a limbii. Dar acum? E paradoxal, insa, desi suntem la milifractiuni de secunda de orice eveniment care are loc in lume, indiferent cat de dramatic, tragic, imbucurator, obiectiv sau trecut prin filtrul unor pareri politice ajunge la ochii sau urechile nostre, se izbeste ca de un zid care face ca toata trairea unor oameni sa ramana pentru noi o simpla informatie. Noi stim ce s-a intamplat, putem purta discutii mai mult sau mai putin elevate, suntem niste produse de clasa A+ a sistemului, mai ales a celui educativ, niste tineri competenti, informati, capabili de a emite niste judecati, insa, din pacate, suntem de fapt poate cu mult mai departe sufleteste de tot ceea ce se intampla in lume, decat am fost in oricare alta perioada a istoriei. Privim imagini ale unor catastrofe naturale sau ale atingerii unui nou pisc, de mii de kilometri inaltime, de catre cei mai curajosi dintre noi. Poate toata derularea de imagini ne spune pentru un moment deja, insa in momentul urmator suntem adesea la fel de inchisi in micile noastre preocupari sau prea departe, incat sa ne atinga ceea ce vietuiesc ceilalti. Unde e intrebarea? Unde e acel ceva care sa trezeasca o flama fata de lume, fata de un ideal de a schimba, macar in mic, ceea ce unii oameni traiesc in timpul catastrofelor in mare?
Am sa plonjez acum la un alt nivel al manifestului meu, la un aspect legat implicit de cele povestite mai sus. Intr-una din zilele trecute mi s-a adresat o intrebare care m-a marcat, la care ma gandesc si astazi si pentru care inca nu am primit un raspuns sau, in orice caz, nu unul prin care sa simt ca toata chestiunea e incheiata. Eram pe holul universitatii, inaintea unui exercitiu de observatie in „mediul natural” si unul dintre colegii mei m-a intrebat: „Ce ESTI de meserie?” In germana, o intrebare cu sensul asta poate fi adresata in diferite moduri: ”Ce meserie ai?”, „Ce faci ca meserie?”, etc., insa el a ales forma care, mai mult sau mai putin intamplator, m-a pus pe ganduri. Apoi am inceput sa observ „in mediul natural” (de data asta fara a fi nevoie sa scriu un protocol pe tema in cauza) modul in care ne raportam noi, oamenii, la meseria noastra. Asa am ajuns dupa relativ scurt timp la o concluzie cel putin trista: noi, oamenii contemporani, ne identificam intr-un mod stalcit nu cu un ideal, cu o valoare, ci cu meseria si implicit statutul nostru social, noi SUNTEM medici, economisti, sociologi, psihologi, s.a.m.d. si uitam din pacate sa mai fim...Oameni...
Dupa ce am pus pe foaie cele trei reflexii personale, am hotarat impotriva a ceea ce vreau sa manifest astazi pentru maine: impotriva ignorantei, a stereotipurilor umane dar mai ales impotriva lipsei de intrebari!

Pe curand...