Campul electric, Kerri Sakamoto

Literatura japonezilor-americani e foarte diferita de literatura japoneza. Campul Electric e al doilea roman scris de un japonez-american pe care il citesc. Primul a fost Buddha din podul casei, un roman ce mi s-a parut foarte prost, sau poate ca nu a fost pe gustul meu.

Am umblat mult sa caut cartea asta. Am cautat-o pe Ț siteuri de carti, in librarii si la editura. Intr-un final am gasit-o. 10 lei si 15 transportul... Am vrut sa o citesc pentru ca e tradusa de un prieten de care mi-e dor si astfel imi manifest eu sentimenele, prin stalkareala intelectuala.

Campul electric e o carte tare ciudatica. Are o poveste foarte buna, spusa intr-un mod ingrozitor de obositor, din perspectiva unei domnisoare batrane, singura si frustrata.

E destul de greu sa urmaresti firul actiunii pentru ca e firul amintirilor ei ce se declasneza de la cate o intamplare sau un lucru pe care il vede in prezent.

Experienta cititorului este interesanta pentru ca toata povestea este vazuta prin ochii ei, iar din actiunile pe care le are si din modul de relatare cred ca singuratatea s-a raspandit ca un cancer in trupul, sufletul si mintea ei si astfel, personajul narator sufera de niste tulburari psihice. Insa, in acelasi timp, datorita acestor tulburari, este greu sa urmaresti firul actiunii. Pe semne ca asta este si motivul pentru care romanul a fost premiat.

Fiind la a doua generatie de emigranti, mare parte din bagajul cultural a disparut si personajul se simte oarecum pierdut intr-un purgatoriu social: nu stie mai nimic despre tara mama, japoneza ii este destul de rudimentara insa nu se poate considera canadiana pentru ca nu arata ca ei ci este nihonjin. Ratacirea asta existentiala si culturala este evidentiata prin cuvintele de baza folosite in japomeza, cuvinte ca frate, sora, japonez, intrebari de genul: esti bine?. 

E o carte interesanta ce trebuie citita cu atentie.

Pe curand...