Ashikaga Flower park
Luni va spuneam ca revin marti cu a doua parte a povestii din Ashigawa, insa uitasem ca marti e timpul pentru articolul lunar, in care rezumez luna ce tocmai a trecut.
Ramasesem cu povestea in punctul in care, dupa o zi plina de plimbari, pornisem spre parc. De pe harta aceea fara de scara, parcul parea sa fie undeva aproape de centru. Am luat-o usor la pas insa dupa minute bune nu parea sa se vada niciun parc la orizont. Atunci am luat telefonul si am cautat parcul pe google maps. Surpriza: parcul era la o ora 40 de mers pe jos. Ma exista o varianta cu un autobuz, luat de undeva, insa facea jumatate de ora si abutobuzul venea odata pe ora si tocmai il pierdusem. Asa ca am bagat viteza si am pornit-o spre parc. Trebuia sa ajungem acolo pana la 7, cand era ora limita pentru intrare.
In drumul nostru am vazut o doamna ce isi uda florile in curte. Am intrebat-o exact cum se ajunge in parc si ne-a spus ca trebuie sa ne intoarcem si sa luam autobuzul. Cand i-am spus ca vrem sa mergem pe jos, s-a uitat la noi ca la nebuni si ne-a spus ca e imposibil. E prea departe. E o ora jumatate, ce e asa departe? Atunci ne-am dat seama ce inseamna diferenta intre un locuitor dintr-un oras mic si unul din Tokyo.
La 6 jumatate, pe asftintit intram pe poarta parcului. Am fost inatampinati de un miros frumos de fuji si nu imi venea sa cred ce vad in fata ochilor.
Masute si scaunele, locuri de servit o gustare sau o cafea si flori peste tot. Era plin de oameni ce misunau peste tott. Nu stiai unde sa te uiti si incotro sa mergi. Cum ne-am apropiat de primul tunel de wisteria, cum am inmarmurit. Nu imi venea sa cred ca e exact asa ca in slide-ul ala pe care mi-l trimisese mama, si era chiar mai misto, pentru ca mirosea atat de bine.
Nu mai conta ca se lasase frig si ca batea usor vantul, nu mai conta ca ma tragea la spate, sau ca ma dureau picioarele de cat de mult mersesem, erau in unul din cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut vreodata. Merita toti banii si excursia asta tocmai devenise una din cele mai reusite excursii din viata mea.
Doua ore mai tarziu, plecam de acolo cu inima plina de bucurie, ca un copil mic la care venise Mosul cu de toate.
La 800 de metri mai departe de parc, era o statie de tren, de acolo am luat un tren ce ne-a dus spre oras. Trenul venea odata la jumatate de ora, avea 4 vagoane si usi ce se manevrau manual. Chiar ca eram undeva, in mijlocul lui Nicaieri, nuam acolo unde putea sa fie asa un loc frumos.
Tot drumul nostru de o ora si 40 de minute a fost traversat de tren in 7. La ora 9 nu era tipenie de om pe strada in Ashikaga. Magazinele erau inchise si abia mai zareai cate o lumina la cate vreo fereastra. Parca toata lumea intrase in pamant, sau erau cu totii in parc? Din cand in cand cate un tanar traversa in fuga orasul sau cate un taxi statea oprit la semafor.
La miezul noptii am ajuns si eu la destinatie.
A doua zi de dimineata, telefonul imi vibra sa ma felicite ca am depasit recordul de mer pe jos: aproape 21 de km.
Pe curand...
Ramasesem cu povestea in punctul in care, dupa o zi plina de plimbari, pornisem spre parc. De pe harta aceea fara de scara, parcul parea sa fie undeva aproape de centru. Am luat-o usor la pas insa dupa minute bune nu parea sa se vada niciun parc la orizont. Atunci am luat telefonul si am cautat parcul pe google maps. Surpriza: parcul era la o ora 40 de mers pe jos. Ma exista o varianta cu un autobuz, luat de undeva, insa facea jumatate de ora si abutobuzul venea odata pe ora si tocmai il pierdusem. Asa ca am bagat viteza si am pornit-o spre parc. Trebuia sa ajungem acolo pana la 7, cand era ora limita pentru intrare.
In drumul nostru am vazut o doamna ce isi uda florile in curte. Am intrebat-o exact cum se ajunge in parc si ne-a spus ca trebuie sa ne intoarcem si sa luam autobuzul. Cand i-am spus ca vrem sa mergem pe jos, s-a uitat la noi ca la nebuni si ne-a spus ca e imposibil. E prea departe. E o ora jumatate, ce e asa departe? Atunci ne-am dat seama ce inseamna diferenta intre un locuitor dintr-un oras mic si unul din Tokyo.
La 6 jumatate, pe asftintit intram pe poarta parcului. Am fost inatampinati de un miros frumos de fuji si nu imi venea sa cred ce vad in fata ochilor.
Masute si scaunele, locuri de servit o gustare sau o cafea si flori peste tot. Era plin de oameni ce misunau peste tott. Nu stiai unde sa te uiti si incotro sa mergi. Cum ne-am apropiat de primul tunel de wisteria, cum am inmarmurit. Nu imi venea sa cred ca e exact asa ca in slide-ul ala pe care mi-l trimisese mama, si era chiar mai misto, pentru ca mirosea atat de bine.
Nu mai conta ca se lasase frig si ca batea usor vantul, nu mai conta ca ma tragea la spate, sau ca ma dureau picioarele de cat de mult mersesem, erau in unul din cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut vreodata. Merita toti banii si excursia asta tocmai devenise una din cele mai reusite excursii din viata mea.
 |
| Mai multe imagini din parc, aici |
Doua ore mai tarziu, plecam de acolo cu inima plina de bucurie, ca un copil mic la care venise Mosul cu de toate.
La 800 de metri mai departe de parc, era o statie de tren, de acolo am luat un tren ce ne-a dus spre oras. Trenul venea odata la jumatate de ora, avea 4 vagoane si usi ce se manevrau manual. Chiar ca eram undeva, in mijlocul lui Nicaieri, nuam acolo unde putea sa fie asa un loc frumos.
Tot drumul nostru de o ora si 40 de minute a fost traversat de tren in 7. La ora 9 nu era tipenie de om pe strada in Ashikaga. Magazinele erau inchise si abia mai zareai cate o lumina la cate vreo fereastra. Parca toata lumea intrase in pamant, sau erau cu totii in parc? Din cand in cand cate un tanar traversa in fuga orasul sau cate un taxi statea oprit la semafor.La miezul noptii am ajuns si eu la destinatie.
A doua zi de dimineata, telefonul imi vibra sa ma felicite ca am depasit recordul de mer pe jos: aproape 21 de km.
Pe curand...
Comentarii
Trimiteți un comentariu