Treceți la conținutul principal

Ashikaga Flower park

Luni va spuneam ca revin marti cu a doua parte a povestii din Ashigawa, insa uitasem ca marti e timpul pentru articolul lunar, in care rezumez luna ce tocmai a trecut.
Ramasesem cu povestea in punctul in care, dupa o zi plina de plimbari, pornisem spre parc. De pe harta aceea fara de scara, parcul parea sa fie undeva aproape de centru. Am luat-o usor la pas insa dupa minute bune nu parea sa se vada niciun parc la orizont. Atunci am luat telefonul si am cautat parcul pe google maps. Surpriza: parcul era la o ora 40 de mers pe jos. Ma exista o varianta cu un autobuz, luat de undeva, insa facea jumatate de ora si abutobuzul venea odata pe ora si tocmai il pierdusem. Asa ca am bagat viteza si am pornit-o spre parc. Trebuia sa ajungem acolo pana la 7, cand era ora limita pentru intrare.
In drumul nostru am vazut o doamna ce isi uda florile in curte. Am intrebat-o exact cum se ajunge in parc si ne-a spus ca trebuie sa ne intoarcem si sa luam autobuzul. Cand i-am spus ca vrem sa mergem pe jos, s-a uitat la noi ca la nebuni si ne-a spus ca e imposibil. E prea departe. E o ora jumatate, ce e asa departe? Atunci ne-am dat seama ce inseamna diferenta intre un locuitor dintr-un oras mic si unul din Tokyo.
La 6 jumatate, pe asftintit intram pe poarta parcului. Am fost inatampinati de un miros frumos de fuji si nu imi venea sa cred ce vad in fata ochilor.

Masute si scaunele, locuri de servit o gustare sau o cafea si flori peste tot. Era plin de oameni ce misunau peste tott. Nu stiai unde sa te uiti si incotro sa mergi. Cum ne-am apropiat de primul tunel de wisteria, cum am inmarmurit. Nu imi venea sa cred ca e exact asa ca in slide-ul ala pe care mi-l trimisese mama, si era chiar mai misto, pentru ca mirosea atat de bine.

Nu mai conta ca se lasase frig si ca batea usor vantul, nu mai conta ca ma tragea la spate, sau ca ma dureau picioarele de cat de mult mersesem, erau in unul din cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut vreodata. Merita toti banii si excursia asta tocmai devenise una din cele mai reusite excursii din viata mea.

Mai multe imagini din parc, aici

Doua ore mai tarziu, plecam de acolo cu inima plina de bucurie, ca un copil mic la care venise Mosul cu de toate.
La 800 de metri mai departe de parc, era o statie de tren, de acolo am luat un tren ce ne-a dus spre oras. Trenul venea odata la jumatate de ora, avea 4 vagoane si usi ce se manevrau manual. Chiar ca eram undeva, in mijlocul lui Nicaieri, nuam acolo unde putea sa fie asa un loc frumos.
Tot drumul nostru de o ora si 40 de minute a fost traversat de tren in 7. La ora 9 nu era tipenie de om pe strada in Ashikaga. Magazinele erau inchise si abia mai zareai cate o lumina la cate vreo fereastra. Parca toata lumea intrase in pamant, sau erau cu totii in parc? Din cand in cand cate un tanar traversa in fuga orasul sau cate un taxi statea oprit la semafor.
La miezul noptii am ajuns si eu la destinatie.
A doua zi de dimineata, telefonul imi vibra sa ma felicite ca am depasit recordul de mer pe jos: aproape 21 de km.
Pe curand...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Balada câcatului moțat

Mărgineanu spunea: Viața e ca părul din cur, scurtă și plină de căcat.

Balada câcatului moțat este una din primele poezii pe care le-am învățat când eram mic. Nu știu dacă era chiar așa, cum o voi scrie mai jos. Ceea ce voi scrie este o combinație din două variante pe care le-am găsit pe net, o variantă ce seamănă cu ceea ce știam eu.

A fost odată un căcat
Micuț obraznic și moțat
Și îl stimau căcații toți
Căci el era cel mai cu moț
Dar într-o zi
Un câine mic şi pricăjit,
S-a dat la el şi... la halit.
A stat un pic, l-a rumegat
Şi l-a făcut din nou căcat.
Era micuţ şi fără moţ.
Râdeau de el căcaţii toţi.

Morala...
Să nu fi mare şi moţat,
Că o s-ajungi din nou căcat.

Pe curând...

M-a facut mama model

Nu mai e un secret ca m-am transforat anul asta. Am slabit 20 si ceva de kilograme, am inceput sa alerg, intr-un final am mers si la sala. Cu alte cuvinte mi-am schimbat modul de viata. Pe langa asta, multe alte lururi s-au schimbat in 2016, an ce a fost destul de pin si de greu pentru mine. Exista doua persoane ce sunt responsabile pentru schimbarile astea si ele sunt Alice si Andrei. Fara cei doi de A nu reuseam sa fiu aici, acum, asa. Stiu ca nu vor lauri insa si-i merita si le multumesc enorm pentru impulsionare, ajutor si incredere. Anul trecut, in articolul ,deja traditional de anul nou, imi doream ca in 2016 sa am grija de imaginea mea, sa slabesc si sa merg la sala. S-au intamplat astea insa lupta nu e terminata. Mai am de dat jos, mai am de modelat. Si de aceea pentru 2017, continui jocul asta al narcisismului si imi doresc sa devin mai increzator in mine, mai focusat pe problemele mele, mai egoist cu timpu meu liber si mai atent cu mine. Ca sunt multe cicatrici ce trebuiesc…

Fluturele monarh si fluturele vice-rege

Fluturele monarh este cea mai raspandita specie de fluturi din America de Nord. Traiesc 8 luni, masculii mor dupa imperechere iar femelele dupa depunerea larvelor. Pana sa se transforme in fluturi se hranesc cu planta unde au fost depuse ouale, laptele cainelui (sau iarba fiarelor), o planta ce ii ajute sa se transforem in omide colorate, sa isi creeze un cocon puternic si sa ajunga fluturi. Planta cu care se hranesc contine substante toxice pentru vertrebrate, de aceea pasarile nu ii mananca.
Fluturele vice-rege, seamana izbitor cu cel monarhm doar ca are doua buline negre pe spatele aripilor. El nu este toxic, dar pentru ca seamana atat de mult cu monarhul, pasarile se feresc sa il manance.
Din aceasta poveste a naturii putem trage multe concluzii sau crea chiar fabule....
Pe curand...