Never Let Me Go
CARTEA
Never Let Me Go este un roman scris de autorul englez de origine japoneza, Kazuo Ishiguro, roman ce in 2005 s-a aflat pe lista scruta pentru Premiul Booker, premiul pe care il castigase in 1989 cu Ramasitele Zilei. Romanul a fost tradus la noi sub numele de Sa nu ma parasti, la Polirom.
Am vazut filmul Ramasitele zilei iar cartea mi-a fost recomandata de o prietena draga. De aceea am avut asptari de la ea. Si, ca de obicei, am ramas dezamagit. Nu zic ca nu e o carte buna insa mi s-a parut de suprafata. Povestea romanului e revolutionara, un grup de oamnei numiti donatori traiesc si sunt educati ca sa doneze organele celor ce au nevoie. Invata ca scopul lor in viata e sa isi doneze organele, pana la ultimul pentru a salva oamenii normali. Ei pentru asta au fost creati si nu conteaza ca au sentimente si ca in fond si la urma urmei sunt oameni, pentru ca pentru societate sunt numai niste produse.
Cu o astfel de tema se putea face un roman mai bun, insa mi se pare ca autorul nu a coborat indeajuns in profunzime si ca multe lucruri sunt asa de suprafata. Se putea merge mai mult pe partea psihologica si pe drama acestor persoane, insa in cazul asta ar fi devenit un roman mai greoi si poate ca nu asta era ideea. L-as numi branza buna in burduf de caine, fara sa jignesc pe nimeni. Dati-mi voie sa fiu subiectiv.
FILMUL
De foarte putine ori mi se intampla sa imi placa ecranizarea sau adaptarea unui roman intr-un film. Asta a fost unul dintre aceste cazuri.
Dupa ce am terminat de citit cartea m-am tot intrebat ce nu mi-a placut, de ce nu a aprins nimic in mine. A fost sec, m-am simtit ciudat ca o carte ce a impresionat atata lume, nu m-a miscat deloc. Mi-am dat seama de ce cand am vazut filmul. Romanu e scris de un barbat din perspectiva unei femei. Si nu i-a iesit. Discursul pare usor tras de par si prea teoretic.
Ecranizarea surprinde aceste emotii mai bine, actorii sunt foarte bine alesi, cel putin eu sunt fan Carey Mulligan si tot odata imaginea si cenografia te introduc foarte bine in atmosfera.
Dupa ce am vazut filmul, imi pare rau ca nu m-a prins cartea. Nu toti ne apindem la aceasi scanteie.
Pe curand...
Am vazut filmul Ramasitele zilei iar cartea mi-a fost recomandata de o prietena draga. De aceea am avut asptari de la ea. Si, ca de obicei, am ramas dezamagit. Nu zic ca nu e o carte buna insa mi s-a parut de suprafata. Povestea romanului e revolutionara, un grup de oamnei numiti donatori traiesc si sunt educati ca sa doneze organele celor ce au nevoie. Invata ca scopul lor in viata e sa isi doneze organele, pana la ultimul pentru a salva oamenii normali. Ei pentru asta au fost creati si nu conteaza ca au sentimente si ca in fond si la urma urmei sunt oameni, pentru ca pentru societate sunt numai niste produse.
Cu o astfel de tema se putea face un roman mai bun, insa mi se pare ca autorul nu a coborat indeajuns in profunzime si ca multe lucruri sunt asa de suprafata. Se putea merge mai mult pe partea psihologica si pe drama acestor persoane, insa in cazul asta ar fi devenit un roman mai greoi si poate ca nu asta era ideea. L-as numi branza buna in burduf de caine, fara sa jignesc pe nimeni. Dati-mi voie sa fiu subiectiv.
FILMUL
De foarte putine ori mi se intampla sa imi placa ecranizarea sau adaptarea unui roman intr-un film. Asta a fost unul dintre aceste cazuri.
Dupa ce am terminat de citit cartea m-am tot intrebat ce nu mi-a placut, de ce nu a aprins nimic in mine. A fost sec, m-am simtit ciudat ca o carte ce a impresionat atata lume, nu m-a miscat deloc. Mi-am dat seama de ce cand am vazut filmul. Romanu e scris de un barbat din perspectiva unei femei. Si nu i-a iesit. Discursul pare usor tras de par si prea teoretic.
Ecranizarea surprinde aceste emotii mai bine, actorii sunt foarte bine alesi, cel putin eu sunt fan Carey Mulligan si tot odata imaginea si cenografia te introduc foarte bine in atmosfera.
Dupa ce am vazut filmul, imi pare rau ca nu m-a prins cartea. Nu toti ne apindem la aceasi scanteie.
Fiecare are părerile sale, simte diferite lucrurile, percepe altfel anumite chestiuni, nimeni nu ar trebui, în mod normal, să se simtă jignit când vede că o altă persoană nu are aceleași sentimente vis-a-vis de un lucru care lui îi place mult. :)
RăspundețiȘtergereEu ma mai supăr la faze din astea. De aia ma gândeam ca poate te superi ca nu mi-a plăcut. Trec printr-o perioada in care nici eu nu mai stiu ce imi place in materie de literatura. Ma transform.
ȘtergereCe interesant. Mie mi-a placut cartea foarte mult, iar filmul mai deloc. Vorba Ancai, fiecare cu parerile sale.
RăspundețiȘtergerePoate i-o carte pentru fete?
ȘtergereAsta e o intrebare destul de sexista, si stii si tu asta. Uite, asa cum tu spui ca ar fi trebuit ca personajele sa sufere de drame interioare mult mai intense...asa iti zic eu tie ca ele erau clone si nu li se explica de cand erau mici ca trebuie sa fie individualiste, ca trebuie sa-si formeze o personalitate bine inchegata, ca trebuie sa aiba pareri. E destul de surprinzator ce se intampla chiar si asa in carte, fiindca in mod normal, ar fi trebuit sa nu aiba nici o reactie.
ȘtergereIar filmul nu mi-a placut pentru ca nu explica firesc ce fel de personaje sunt, in ce viitor sumbru are loc actiunea. Insista pe imagini frumoase si sentimentalism, cand ar fi putut puncta o serie de detalii esentiale pentru inchegarea actiunii.
In alte cuvinte, nu cred ca mi-a placut fiindca-s fata. Ba mai mult, refuz sa cred asta, afirmand, pe deasupra, ca poate am o doza de testosteron mai mare decat unii baieti.
Deci, gusturile sunt pur si simplu diferite.
Mama ce te-ai aprins! Si nu cred ca faptul ca nu i-a educat nimeni nu înseamnă ca sunt handicapati emotional.
ȘtergereAdica simplul fapt ca am indraznit sa imi argumentez opinia inseamna ca m-am aprins.
ȘtergereTonul face muzica.
Ștergere