Ar trebui sa incep sa ma incred din nou in oameni

De-a lungul timpului m-am tot ars cu oamenii si incetul cu incetul m-am inchis in spatele unui scut de sarcasm. Mi s-a spus de multe ori ca sunt rau. Odata, o tipa ce ma stia doar de pe blog, mi-a zis ca ii e frica de mine pentru ca sunt rau. Noii mei prieteni de aici mi-au spus acelasi lucru: le-a luat un an sa se vada cu mine, pentru ca paream un om suparat rau de tot.
Promit ca incerc sa fiu mai bun un pic aici pe blog, pentru cei ce nu ma cunosc. Pentru ca cei ce stiu cine sunt cu adevarat, stiu ca asta e doar o masca in spatele in careia ma ascund.
Si incep cu o confesiune. Acum o saptamana cineva m-am impresionat atat de tare, incat nici nu am stiut cum sa reactionez. Exista o persoana, pe numele ei Lorena, pe care am cunoscut-o virtual in vara, cand eram acasa. Mama ei lucreaza cu unchiul meu si stiind ca eu am fost un an in Japonia si ca mai stau un an, m-a rugat sa ii raspund la niste intrebari. Ea urma sa plece in septembrie pentru un an in Akita. Am ajutat-o cat am putut insa nu mi se pare ca am ajutat-o atat de mult, incat sa imi ofere un cadou si sa imi multumeasca pentru tot ce am facut. Oare am fost eu dezamagit de oameni de atata ori si m-am obisnuit sa nu primesc nici macar un multumesc si gestul ei e unul de normalitate? Parca asa ar fi trebuit sa ne comportam unul cu altul, nu? Multumesc Lorena, ca mi-ai amintit toate astea si multumesc pentru prajiturele. Au fost foarte bune :)
Pe curand...