Acum o luna...

Acum o luna pe vremea asta, mergeam cu doua bagaje in maini si doua pe spate pe un culoar lung in aeroport. Apoi incetul cu incetul Japonia mi se arata si eram din ce in ce mai pierdut. Acum mi se pare ca totul e ok. Drumul spre casa e din ce in ce mai cunoscut, zambetul vanzatorilor din magazin mi-e atat de familiar, meniul la cantina, salile de clasa, colegii din camin si cei de la cursuri. Am cunoscut si cunosc o droaie de oameni noi, de noi culturi si acumulez informatii. Ma trezesc devreme si ma culc inainte de miezul noptii...
E un alt ritm...
Ieri mi-am schimbat tema de dizeratie. Am avut curajul sa ii spun profesorului ca lichefierea nu este o problema atat de serioasa in Romania incat pe langa cercetare, tema de dizertatie sa merite acelasi subiect. Inteleg ca aici e important si ca laboratorul cu asta se ocupa, insa dizeratia mea vreau sa vie pe reabilitate. Soc... a fost incantat de idee si a spus ca imi strange materiale si roaga studentii sa mi le traduca in engleza. Am incheiat prima luna bune. Fac ce imi place, acum, la dizeratie, de ieri am acte oficiale ca cetatea strain in Japonia, m-am inscris pe lista de asteptare pentru telefon si studiez de zor.
Imi place... si poate de asta imi este mai usor. Pentru ca imi este asa de dor de casa... Insa drumul e atat de lung si de scump...
Am facut ieri o poza special pentru acest articol. E o poza cu mine, pe o straduta ingusta din Kodaira, in drumul spre primarie.

Pe curand...