Re Re Blog: De sila
Am citit acum catea zile pe blogul lui Josephine, care postase de pe blogul lui Oana Stocia Mujea, un articol interesant, si anume:
A fost o vreme în care blogul a fost împărat. S-a dus. Vremea că împăraţii oricum se duc mai devreme sau mai târziu. În fine, nu blogul în sine ca platformă s-a dus, ci ideea aia de-a te trezi şi a scrie pe blog. De-a împărtăşi cu lumea ceea ce trăieşti. De-a încerca să pari un muritor de rând printre muritorii de rând. De-a storce câteva cuvinte pentru cei care te citesc pentru că te plac sau pentru că te urăsc.
Extremele. Mereu au fost extreme. Într-o vreme mă distrau. Mă distrau isteriile – bine, alea mă amuză şi acum – faptul că alţii nu pot dormi de grija mea e reconfortant. Măcar sunt sigură că sunt câţiva insomniaci care mă înjură regeşte. Treaba lor, somnul lor. Nu mă deranjează. Eu dorm dusă.Era o vreme în care blogul îmi dădea multe posibilităţi. Mă descărcam. Îmi puneam sufletul pe tavă. Povesteam. Mă enervam şi câte şi mai câte. Dar, cu timpul, mă credeţi sau nu, a început să mi se facă silă. Fireşte, nu blogul e de vină şi cei care îl frecventează. – Bun, acum cine se simte, se simte, e clar că nu vorbesc de toată lumea – Anonimi, ori semi, care încearcă, la mine în casă, să-mi demonstreze că roşul e verde. O fi verde, nu zic nu, dar atâta timp cât suntem pe proprietate privată şi există riscul de-a scoate pistolul eu zic să fie roşu. Că aşa vreau eu.
A trecut aproape un an de când n-am mai scris ca odinioară pe blogul ăsta. Şi dacă vă întrebaţi de ce aveţi şi răspunsul: de silă. Brusc mi s-a făcut scârbă de oameni. Ştiu că nu prea aveţi cum să înţelegeţi, pentru asta ar trebui să trăiţi puţin în spatele blogului. Iar sila asta devine din ce în ce mai acută. Şi omenirea din ce în ce mai ipocrită. Aşa că, stau şi mă întreb, la ce bun să scrii pe blog când există specimene care-ţi provoacă greaţă?
Articolul asta ma defineste si imi aduce aminte de lunile trecute, de vara trecuta, de anul trecut cand imi era sila sa mai scriu, imi era sila sa mai stiu de blog. A mai fost si momentul cand pierdusem toate pozele din cauza acelei tampenii cu Picasa si chiar ca nu mai vroiam nimic.
Lasasem literatura pentru blog si blogul pentru facebook. Din ce in ce mai superficial...
Insa acum s-a schimbat. Am lasat facebook-ul. Nu mai joc jocuri, nu mai dau like la toate pozele. Intru doar de trei ori pe zi: dimineata, dupa micul dejun, la pranz, dupa ce ma intorc de la cantina, in birou, si seara cand ajung de la faculate. Acum ma ocup iarasi de blog...
Cred ca blogul a fost o iubire. A fost o iubire ce s-a consumat cu o casatorie. Si a devenit monoton. Am avut o relatie cu facebook-ul, cea mai buna amanta. Colorata, plina de informatii, eram sigur ca ma vede si ma admira toata lumea acolo. Insa a fost un miraj si mi-am intors aici. Adevarul e ca mi-e frica ca se va consuma prea repede si ca va exista iar o ruptura.
Faptul ca acum sunt aici, in Japonia si ca stiu ca am prieteni acasa care vor sa stie ce fac mi-au redeschis apetitul. Dar cum spuneam si unei bune prietene, Simona, intr-un mail de acum incep sa ma obijnuiesc cu tot si nimic nu imi mai pare nou sau exotic ca sa scriu atat de des. Incep sa raman fara subiecte. Insa vineri am postat trei articole si am compus inca trei pentru zilele urmaotare (inclusiv acesta). Dar nu vreau sa imi mai fac planuri ci sa ma las purtat de experienta asta si atat timp cat o sa ma bucur, o sa scriu si aici, mai des sau ma rar...
Pe curand...
A fost o vreme în care blogul a fost împărat. S-a dus. Vremea că împăraţii oricum se duc mai devreme sau mai târziu. În fine, nu blogul în sine ca platformă s-a dus, ci ideea aia de-a te trezi şi a scrie pe blog. De-a împărtăşi cu lumea ceea ce trăieşti. De-a încerca să pari un muritor de rând printre muritorii de rând. De-a storce câteva cuvinte pentru cei care te citesc pentru că te plac sau pentru că te urăsc.
Extremele. Mereu au fost extreme. Într-o vreme mă distrau. Mă distrau isteriile – bine, alea mă amuză şi acum – faptul că alţii nu pot dormi de grija mea e reconfortant. Măcar sunt sigură că sunt câţiva insomniaci care mă înjură regeşte. Treaba lor, somnul lor. Nu mă deranjează. Eu dorm dusă.Era o vreme în care blogul îmi dădea multe posibilităţi. Mă descărcam. Îmi puneam sufletul pe tavă. Povesteam. Mă enervam şi câte şi mai câte. Dar, cu timpul, mă credeţi sau nu, a început să mi se facă silă. Fireşte, nu blogul e de vină şi cei care îl frecventează. – Bun, acum cine se simte, se simte, e clar că nu vorbesc de toată lumea – Anonimi, ori semi, care încearcă, la mine în casă, să-mi demonstreze că roşul e verde. O fi verde, nu zic nu, dar atâta timp cât suntem pe proprietate privată şi există riscul de-a scoate pistolul eu zic să fie roşu. Că aşa vreau eu.
A trecut aproape un an de când n-am mai scris ca odinioară pe blogul ăsta. Şi dacă vă întrebaţi de ce aveţi şi răspunsul: de silă. Brusc mi s-a făcut scârbă de oameni. Ştiu că nu prea aveţi cum să înţelegeţi, pentru asta ar trebui să trăiţi puţin în spatele blogului. Iar sila asta devine din ce în ce mai acută. Şi omenirea din ce în ce mai ipocrită. Aşa că, stau şi mă întreb, la ce bun să scrii pe blog când există specimene care-ţi provoacă greaţă?
Articolul asta ma defineste si imi aduce aminte de lunile trecute, de vara trecuta, de anul trecut cand imi era sila sa mai scriu, imi era sila sa mai stiu de blog. A mai fost si momentul cand pierdusem toate pozele din cauza acelei tampenii cu Picasa si chiar ca nu mai vroiam nimic.
Lasasem literatura pentru blog si blogul pentru facebook. Din ce in ce mai superficial...
Insa acum s-a schimbat. Am lasat facebook-ul. Nu mai joc jocuri, nu mai dau like la toate pozele. Intru doar de trei ori pe zi: dimineata, dupa micul dejun, la pranz, dupa ce ma intorc de la cantina, in birou, si seara cand ajung de la faculate. Acum ma ocup iarasi de blog...
Cred ca blogul a fost o iubire. A fost o iubire ce s-a consumat cu o casatorie. Si a devenit monoton. Am avut o relatie cu facebook-ul, cea mai buna amanta. Colorata, plina de informatii, eram sigur ca ma vede si ma admira toata lumea acolo. Insa a fost un miraj si mi-am intors aici. Adevarul e ca mi-e frica ca se va consuma prea repede si ca va exista iar o ruptura.
Faptul ca acum sunt aici, in Japonia si ca stiu ca am prieteni acasa care vor sa stie ce fac mi-au redeschis apetitul. Dar cum spuneam si unei bune prietene, Simona, intr-un mail de acum incep sa ma obijnuiesc cu tot si nimic nu imi mai pare nou sau exotic ca sa scriu atat de des. Incep sa raman fara subiecte. Insa vineri am postat trei articole si am compus inca trei pentru zilele urmaotare (inclusiv acesta). Dar nu vreau sa imi mai fac planuri ci sa ma las purtat de experienta asta si atat timp cat o sa ma bucur, o sa scriu si aici, mai des sau ma rar...
Pe curand...
Comentarii
Trimiteți un comentariu