Opinii (9)

George Moise

Ciorbă, chiftele și ardei umpluți

Tōkyō, început de iunie 2013. O zi de vară senină, cu cer curat pînă departe, până în trei metri, la prima casă cu rogojini arse de soare și scorojite de ploi. Soarele tocmai apune sau cred că apune, pentru că lumina lui abia ajunge, bolnavă, prin norii pâcloși. Suntem la parter, în spatele sau în fața blocului, într-un metru de grădiniță de pietriș, sugrumat de un gard metalic, cât să intre două scaune pliante. Masă nu ne trebuie, aparatul de aer condiționat servește perfect drept suport pentru beri, telefoane mobile și alte nimicuri care ne umplu viața și buzunarele. Abandonat în moliciunea scaunului pliant, mă simt parcă strivit de casele înghesuite, terne și gri.

Cinci inşi: profu´ R , ingineru´ H, A (o tipă de la Apa Ceaiului), țăranul G, din Ito și un fost student, R, acum doctorand în istoria artei la Osaka. Povestim cîte-n lună şi-n stele, despre România, Japonia, femei, femei și alte tărîmuri misterioase. Turnăm în neștire în noi bere ca vitele apă, bere rece, dezlegătoare de limbi și de vezici, mai ieftină, mai cu pretenții, de neam prost, la 500 de ml, neagră, la 350 pentru sofisticați... Mai aprindem câte o țigară, și îi umplem pe nefumători de vălătuci de moarte lentă, pasivă dar eficace.

Țăranul G ne întrerupe reveria brusc și scoate parcă de nicăieri una după alta, ca dintr-un ceaun vrăjitoresc bolborosind, glume porcoase, insinuări imunde, apropouri ieftine și cuvinte din pivnița jilavă a vocabularului. Gura lui pare o ușă de bordel incendiat, pe care curvele machiate strident, cu haine țipătoare și puține se bulucesc afară strigând după ajutor. Doctorandul R. încearcă să ridice discuția bolovănoasă de la nivelul parterului cu pietriș, plin de umorul facil al țăranului G și ne vorbește despre pictura japoneză a secolului 17. Îl ascultăm fermecați până când, ca un scuipat pe obrazul acelei fine conversații, se aude distinct țțșșșșșșș! - țăranul șfichiuise metalic liniștea cu zgomotul încă unei beri deschise, a câta oare? A de la Apa Ceaiului ne aduce niște chiftele, ca niște nugeți de bronz sărutați de un moț auriu de muștar.

Pe stradă trec obasane cu le chien, copii și vecini. Mâța divină s-o fi ascuns pe undeva de teama țăranului care pare că nu se mai oprește. H, R și A au deja ochii mari de uimire şi bucuria descoperirii - ardeii lui umpluți sunt gata și îi ofera grași și rubiconzi, convivilor. Se aștern numai bine peste foamea îmblânzită pe jumătate de chiftelele lui A și ciorba lui H.

Țăranul pare că s-ar mai fi potolit, vorbește puțin despre paradoxurile japoneze. R se opreste brusc, străfulgerat de o idee. Ce-ar fi să ascultăm trupe din Baia Mare? Începem cu Akcent. Ah, abia aștepapta să le puna și Paula Seling... Este atât de mândru de cântăreții din Baia Mare... Le explică tuturor sprinten, entuziast, cu ochii luminaţi de pasiune, profunzimile muzicii românești din Baia Mare. Le atrage atenţia la cîte un acord – Uite, uite, aici! Uite cît de rafinat e Sână!

Berea e monotonă, e repetitivă, de obicei nu face altceva decît să construiască o amețeală continuă, foarte rar marchează cîte un contrapunct dramatic în beție, ai nevoie de sincope dese de mers la baie. E timpul să trecem pe tequila – e genul de trăscău care mai degrabă te adoarme decît să te revigoreze.

La un moment dat, pe țăran îl ajunge somnul şi dă să se retragă; nici n-apucă să se ridice bine din scaun că îl oprește: Stai, stai, nu pleca, vreau să te rog ceva. Ce anume? Să facem niște poze... Acum?! Da, sigur, cu plăcere…

Ieșim în strada îngustă și ne fotografiem. Pozăm caraghios, stând, sărind, pe bicicletă, uitându-ne aiurea, în cer și în pământ. Sărim. Țăranul sare mai abitir ca toți. 

Ședința foto s-a terminat după vreo zece minute, dar rămăseserăm toţi într-o cvasi-transă în care uitaserăm şi de foame, şi de oboseală, şi de cuvinte. Ne-a trezit A: Bă, hai la somn, că nu mai pot.

Țăranul mai încearcă să salveze ceva din seara coborâtă în teluric și ne mângâie somnul cu un concert Stan Getz, Cafe Montmartre. G, ca un spiriduş, reglează volumul, aşază grijuliu iPhone-ul şi ne îndeamnă să închidem ochii. Ingineru´ H are insomnii. E singurul care ascultă concertul până la ultimele aplauze.

Dimineața facem din nou poze, fumăm, bem cafeaua în curticica îngustă cu pietriș. Doctorandul R ne îndulcește lunea cu câte o felie de cremă de susan negru. Țăranul nu ratează momentul încă unei glume de copil instituționalizat: își mânjește dinții cu negru și rânjește hâd. A de la Apa ceaiului îl imită, căci exemplele negative sunt atât de ușor de urmat... Să le mai spun că dinții înnegriți erau un semn de frumusețe pentru gheișele din vechime... Ar fi o pierdere de timp, oricum n-ar înțelege...

Am plecat câtre stație vag mahmuri. În jurul nostru, maşini vîjîinde, pietoni grăbiţi, semafoare colorate, firme sclipitoare, toată forfota de seară a suburbiei. Dar parcă nu era acolo, brusc nu mai avea nici o legătură cu noi: împingeam niște biciclete gemene, atemporale, învăluiți în propriile singurătăți ca într-un giulgiu și rătăcind aiurea pe niște străzi anonime.

***

Între timp, am găsit şi doi cântăreți din Baia Mare, dând search pe google după „cântăreți din Baia Mare”. Mă opresc din scris aici. 

Nota: Acest articol este inspirat de Muzici, vanilie si cafea.
Pe curand...