Popor de strangatori (sau De ce iubesc Posta Japoneza)

Zilele astea mi-am trimis primul pachet acasa. Intr-o cutie de carton am ingramadit o carte, o geaca de iarna, un palton, o pereche de gete, o geaca de primavara, una fara maneci, doua cardigane, doua plovere si niste caciuli. 10.215 kg si 7100 de yeni (71 de dolari) o sa se plimbe pe mare cu vaporul si o sa ajunga in doua luni acasa.
Pentru a trimite toate astea am avut nevoie de o pregatire intensa. Seful de camin a sunat la posta acum o luna, sa se asigure ca pot trimite haine si carti. Roman s-a interesat la posta sa vada cam cat costa si care sunt dimensiunile maxime ale unei cutii. Am carat doua cutii din oras, in suburbie pentru ca la posta locala nu mai aveau in stoc si dura cateva saptamani sa primeasca. Ca sa incapa cat mai multe lucruri, Alex mi-a cumparat pungi de vidat pe care m-am urcat cu genunchii sa scot tot aerul din ele. Ma uitam la hainele mele si nu puteam sa cred ca pana acum doua luni nu credeam ca o sa mai ies din ele si nu spream prea curand sa se faca cald.

Fiind Horea, m-am agitat mult cu acest pachet. Stiam ca daca il trimit cu vaporul e mai ieftin insa ajunge greu si am tras sa-l trimit cat mai repede. Vazandu-ma agitat, cei de langa mine m-au intrebat de ce fac asta? 71 de dolari nu e prea mult? Nu mai bine imi vand hainele la un second-hand si mi iau altele. Am avut o reactie ciudata: cum sa mi le dau, sunt ale mele! Atunci am realizat ca asa suntem noi, ca popor: strangatori. Nu ne mutam dintr-o parte a alta pentru ca tinem cu dintii de o casa pe care am cumparat-o din greu. Pastram suvite de par de la taierea motului, si caiete de amintiri din copilarie. Eu am in dulap toate cursurile din facultate, cursuri pe care nu cred ca o sa ma mai uit vreodata, dar le am, in caz de... Dulapurile bunicilor sunt pline de haine din tineretile lor - haine din material bun, nu acum cum se face acum, pastram scrisori de dragoste si poze ingalbenite, in cutii de pantofi si colectionam lucruri. Suntem grei: ne legam de obiecte ce ne aduc aminte. Cred ca asta e ceva specific noua, al romanilor. Alte popoare sunt mult mai plimbarete si nu au nicio problema sa vanda totul si sa o ia de la capat. Eu nu pot asa... Ma plimb cu doua poze si o icontia de la Bacau la Iasi si apoi la Tokyo de cand sunt student. Le am acolo, fiecare cu povestea ei...

Si am ajuns la posta, unde m-am indragostit de serviciile lor. Cum am intrat pe usa, cu pachetul mare in mana, am fost intrebat daca il trimit un Romania. Ma asteptau, stiau ca o sa vin pentru ca seful de camin ii sunase cu o luna inainte.
Dupa ce am completat formularele, au urmat intrebari de genul: Hainele sunt noi sau vechi?. Nu aveti voie sa trimiteti prea multe haine noi, pentru ca se considera bisnita. Ce fel de carte trimiteti? Cum sa-i explic povestea cartii de poezii iraniene? Mama m-a rugat acum un an de zile sa-l rog pe Alireza, colegul meu iranian, sa-mi cumpere o carte de poezi contemorane, pentru un prieten de-al ei, ce traduce din limbile astea. De ce o interesa ce carte am? Poate sa fie orice, numai sa nu fie o carte nazista. Poftim? Am eu fata de nazist? Ea isi facea doar treaba. Parteneriatul de posta intre Japonia si Europa prevede acest lucru: fara carti naziste. Oare de cand au parteneriatul asta?
Apoi m-a intrebat ce valoare are ceea ce trimit si mi s-a explicat ca in cazul in care pachetul se pierde, ei imi platesc doar 20 000 de yeni (200 de dolari). Pachetul trebuie ridicat in 7 zile ca daca nu se intoarce in Japonia si trebuie sa platesc din nou drumul. Costa 18 000 daca il trimit cu avionul si 7 000, cu vaporul. Cu vaporul o sa faca 2 luni.

Apoi, rusinata, m-a intrabat daca mai am de gand sa trimit ceva. Da, poate vreo 1-2 pachete. De ce? Posta are un serviciu in care un lucrator vine acasa si ia pachetul de acolo. Il cantareste si platesc pentru el, fara sa mai vin pana la ei la sediu. Mi-a dat trei formulare si un tabel cu preturile. Mi-a explicat care sunt preturile pentru Europa (Coloana rosie) si de ce am platit eu suma respectiva (coloana portocalie). Mi-a recomandat serviciul acesta pentru ca e mai comod pentru mine, insa are si o buba: dureaza intre 2 si 4 ore din momentul in care sun pana cand masina vine. Si mi-a spus acest lucru rusinata, din nou. Perfect! Nu o sa mai car o cutie atata amar de drum iar in schimb o sa imi pastrez o zi numai pentu asta. Se poate si sambata, deci nu e nicio problema. Oare ce ce nu functioneza dupa aceleasi principii si Posta Romana? E atat de greu sa faci un astfel de serviciu profitabil? Oare in Japonia posta nu merge pentru ca e dusa in spate de serviciul bancar? Daca Bank-Post-ul ramanea si la noi la Posta, era mai bine? Reuseam si noi sa oferim un serviciu de calitate? Mama mi-a trimis vreo 5-6 pachete pana acum si de fiecare data a avut o prtoblema: cutiile. Posta Romana nu mai are cutii de vanzare si e destul de greu sa gasesti una calumea. Pe langa asta, serviciul e undeva cu 10 ani in urma. Nu exista posibilitatea de a urmarii pachetul si nu e un serviciu sigur. Luati exemplu de la japonezi si faceti si la noi un serviciu care sa mearga.
Pe curand...